CRISTINA ȘTEFAN – „GEORGE BACOVIA – ÎNTRE CRITICI”

Bacovia s-a născut într-o epocă a descoperirilor literare, 17 septembrie 1881, a începuturilor de drum, dat fiind contemporan cu Arghezi, n.1880,  cu Voiculescu, n.1884, cu Ion Pillat și Adrian Maniu, n.1891, toți voci autentice, originale, cu mare turnură personală a liricii.

Bacăul și atunci, ca și acum, un târg provincial destul de sumbru, avea aerul său romantic ( mai sunt și azi câteva străzi care păstrează amprenta veche) și poate că originalitatea poeziei bacoviene constă în unicitatea orașului cu plopi, în care fie că plouă nesfârșit, fie că toridul verilor il face sufocant. Cert este că printre ceilalți scriitori ai epocii, Bacovia s-a înfruptat din oferta lirică a urbei noastre, deloc săracă în tristețe. Spuneam mai demult că dacă nu te-ai născut în Bacăul vechi, cel de dinainte de marea demolare comunistă, dacă nu ai trecut printre casele de paiantă, pe străzi de pământ, pe care doar un strat subțire de pietriș făcea circulabil drumul trăsurilor, dacă nu ai inspirat mirosul arțarilor din bătrânul parc, dacă noaptea nu ai trecut pe sub stâlpii de lemn îmbibați cu petrol, pe sub luminile lor ftizice, va fi greu să-l înțelegi pe Bacovia și să-i asimilezi marele lirism.

Poate din acest motiv, critica literară a epocii sale i-a denaturat încadrarea…Ei, criticii literare, îi era necunoscut spațiul respectiv, decorul alb-negru respectiv, cavourile din cimitir, unele semideschise, cu chemările lor de plumb, îi era necunoscut aerul acela special al toamnelor violet…

Dar să purcedem un pic printre marile gândiri critice despre Bacovia, cel interbelic.

George Călinescu, în 1941, Bacovia fiind în viață:

„Poezia lui Bacovia este o transplatare, până la pastișă, a simbolismului francez, însă pe temperamentul unui Traian Demetrescu. Simbolismul poetului este acela din tradiția sumbră a baudelairianismului, care a cântat ploaia insinuantă, rece, provincia, urâtul funebru, monotonia burgheză, tristețea autumnală. Prototipii sunt Rodenbach, Rimbaud, ( mai puțin) și Verlaine.”

Călinescu susține influența simbolismului francez din care Bacovia și-ar fi făcut o proprie existență.

Și mai departe de spiritul bacovian, Eugen Lovinescu, în Critice,  deci aproape de publicarea volumului Plumb, cel sub oblăduirea lui Ion Pillat (1916) și în anul căsătoriei poetului cu Agatha, 1928, spune:

„Poezia domnului Bacovia este expresia unei nevroze, prin concordanța peisagiului interior cu cel exterior, impresionează în ansamblu, fără să rețină totuși, prin niciun fel de amănunt.. Arta poetică a domnului Bacvia este tot atât de elementară ca și cântecul cocoșului metalic; ea se reduce la câteva note de o simplă simplitate. ”

Lovinescu vede în profunzimea  și obsesiile bacoviene doar un cult impotriva literaturii saturate de estetism…Mică întrezărire!

În 1967, Pompiliu Constantinescu publică  în Scrieri, probabil din Criticile din 1933,  următoarele considerente:

„Oricâta simplitate și stângăcie verbală dovedește linia bacoviană, acestea sunt și semnele neîndoioase ale lucidității lui artistice… am putea spune, fără nici o intenție  de paradox că poetul orbecăie lucid prin universul său moral dezintegrat, făcându-ne sensibilă tocmai prin această dezintegrare. ”

Acestea sunt referințe principale ale criticii contemporane lui Bacovia, le-aș defini ca metafore la lirica lui Bacovia dacă nu ar fi aproape de satiră. De ce? Tocmai din neputința percepției noului și originalității unei lirici excepțional de inedită, excepțional de personală, greu de încadrat în modele, imposibil de asimilat continuatoare a vreunui alt poet recunoscut și etichetat.

Mai târziu, Laurențiu Ulici scoate în 1974 (Editura enciclopedică română) o antologie a poeților interbelici importanți, incluzând un eseu amplu la opera bacoviană. Ceilalți poeți analizați sunt: Arghezi, Barbu, Blaga, Fundoianu, Maniu, Pillat, Vinea, Voiculescu: „…ei au acoperit spațiul poeziei dintre cele două războaie în tot ce avea acesta mai reprezentativ ca orientare ideatică și viziune lirică. Artele lor poetice, așa de deosebite în expresie, au comun efortul de eliberare de sub magnetismul eminescian, pe de o parte, și dorința secretă de a reînvia poezia, pe de altă parte.”

Ulici îl încadrează pe Bacovia în expresionism. Este primul care face această înrămare, deși recunoaște că acest obiectiv ar fi o erezie, ar ține de absurd, dată fiind portretizarea poetului ca simbolist, pe linie franceză până în acel moment.

„Atmosfera Plumbului nu este deloc un aspect al formei; ea ține de o poziție existențială diferită de cea a simboliștilor, orientată spre centrul realității, orientată printr-o zvâcnire antipozitivistă și printr-un exces de sensibilitate deformatoare, ca în peisajele suferinde ale lui George Rouault. Bacovia este primul nostru expresionist. Mai mult decât Blaga, adică și mai adevărat și mai pur, întrucât nu avea maeștri și nu-i cunoștea pe Rouault, pe Klee, pe Emsor, sau pe Kandiski, și nici doctrinele lor.(…) Nicolae Manolescu face, într-o prefață la ediția din 1965, o afirmație foarte exactă, în linie călinesciană: „Dintre poeții români, Bacovia este singurul care s-a coborât în infern.”

„Nu e vorba, firește de un gest dantesc, ci de manifestarea unei serioase neîncrederi în condiția privilegiată a spiritului, care la poetul nostru ia aspectul unei suferințe universale. ” Tot Laurențiu Ulici  afirmă că Bacovia a introdus în poezia română târziul și pustiul ca esențe a bacovianismului.  Târziul este personajul principal al Plumbului:

Departe, pe câmp,

Cad corbii domol;

Și răgete lungi

Pornesc din ocol.

Tălăngile trist

Tot sună dogit

Și tare-i târziu

Și n-am mai murit.

Ulici este primul critic care afirmă că ”dramatismul notațiilor bacoviene ține în fond de iluzia invenției : târziul și pustiul  ca dimensiuni ale realului preexistă  unei psihologii individuale, construite pe aceleași dimensiuni.” Probabil că e prima vizualizare limpede a creației exterioare pe  indicatori psihologici, și nu nevrotici, pe indicatori  interiori de  unicitate genomică, a poetului unicat.  Lumea sa bacoviană  este una a aparențelor, a iluziilor, vindecătoare suferinței. Bacovia nu este un contrafăcut, nu este o tehnică poetică, el expune  un suflet lovit dureros de lumea reală, și transfigurează acest suflet în lumea lui reală. La acest factotum inspirațional a contribuit nu atât simbolismul francez ci acest tărâm colorat în verde și violet al Bacăului.

Azi, despre Bacovia la 140 de ani de la naștere, se poate vorbi infinit. Muzicalitatea poeziei sale, ritmul, decorul de atâtea ori sumbru lasă loc interpretărilor subiective la nesfârșit.  Cert este că până azi, înaintașii nu au fost pregătiți să-l recepteze în profunzimea sa și este specific geniilor care o iau cu secole înaintea contemporanilor.

Dar să revenim cu picioarele și mintea pe pământul tărâmului băcăuan, cel care a dat geniul bacovian. Azi, în vremurile noastre, un alt scriitor băcăuan și-a dedicat aproape întreaga viață studiului și cercetării vieții lui Gheorghe Andone Vasiliu, recte George Bacovia. Vorbim despre profesorul băcăuan Constantin Călin, care după propriile declarații, în marele DOSAR al lui Bacovia. cuprinde toate elementele care au contat pentru Bacovia, i-au influențat comportamentul, atitudinile: târgul și orașul, odaia și salonul, instituțiile, materiile: „Miza mea este cunoașterea lui Bacovia. Atât.” și „Aspir la o critică mai omenească” sunt sintagmele care preced amplul studiu dedicat poetului care devine Dosarul lui Bacovia (Vol I;II; III) în mii de pagini, mii de lucrări studiate și devine cea mai completă biografie a lui Bacovia scrisă vreodată.

Viața și opera lui Bacovia sunt aici disecate în detaliu. Mai cu seamă limbajul, vocabularul fac la Constantin Călin valuri de explicații. Cuvintele folosite de poet sunt stratificate ca nuanțe, ca sens, ca număr, de câte ori au fost date, ca reflexivitate. O muncă sisifică și o acribie în a o expune aproape de obsesie. Nu s-ar fi gândit nimeni că în cele 271 de poeme ale lui Bacovia sunt mai puține păsări ca la Alecsandri ( Concertul în luncă) și nu vom găsi sticleți, privighetoarea, o singură dată și nu găsim porumbei, deși s-a ocupat de creșterea lor…Incredibil de exact. Un statistician al operei bacoviene, de fapt, și un izvor de invenții indicatoare. Opera este povestită în capitole distincte, și spun povestită pentru că impresia generală este de narațiune, de roman chiar, Romanul lui Bacovia. Personajul Bacovia este descoperit ca într-un enorm rechizitoriu, dar efortul intelectual al criticului în a-l concepe este, la fel, enorm. Pe mine m-a uimit! În miza de a-l corobora pe poet cu epoca sa, nu puține sunt detaliile istorice, economice, politice, studiile și cercetarea criticului mergând la publicațiile vremii: pornind de la versurile: „ Târziu, la geamul tău, încet, cu o monedă voi suna…” dl Călin face o amplă divagație despre cunoștințele financiar-monetare la Caragiale, de pildă, dar și liste de prețuri ale vremii, liste de alimente, apoi analiza merge la materialul din care era moneda cu care poetul a bătut în geam. Să fi fost nikel, să fi fost primită ca rest la crâșmă? De aceea, în lectura mea, uneori, redundanța privește reversul monedei.

Bacovia- între critici, în epoca sa, are la Constantin Călin cea mai completă analiză din literatura română. Nimeni nu a adunat cu atâta curiozitate și răbdare absolut tot ce s-a scris despre Bacovia atunci, la debut, la publicarea în reviste, înainte și după primul război mondial, știind ca volumul Plumb a fost tipărit în condiții vitrege, în 1916, la începutul războiului.

Ion Fercu: „Istoria Bacăului și istoria literaturii îi rămân datoare lui Constantin Călin pentru acest admirabil discurs care vizează opera și viața lui Bacovia, dar și zvârcolirile vieții economice și sociale băcăuane. Adrian Jicu sintetizează minunat: „Nimeni în istoria și critica literară românească nu a făcut mai mult decât Constantin Călin pentru cunoașterea și promovarea poetului, a operei sale și, implicit, a Bacăului”. („Constantin Călin – triumful unui «marginal»”, Ateneu, nr. 582, februarie 2017).

Concluziv, Dosarul Bacovia, în toate volumele sale, reprezintă munca de cercetător și istoric literar, vreme de 40 de ani a criticului Constantin Călin. In laudatio, această lucrare este unicat în istoria literaturii române, ca atare a fost recunoscută și apreciată elogios.

La final de lectură, menționez o neînțelegere a mea, cu calitatea de cititor: în bibliografie, în indexul de nume, nu apare Svetlana Paleologu Matta, deși lucrarea sa a adus elemente noi în interpretarea operei bacoviene. Mirabil, pentru că dl Constantin Călin a avut o contribuție în descoperirea lucrării respective. Vorbesc despre Svetlana PALEOLOGU- MATTA- EXISTENȚA POETICĂ A  LUI BACOVIA. Amintesc din Insemnări necritice volumul III, al meu, ArtBook, 2019:

„Cartea apărută în ediţia a doua la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013, sub îngrijirea, prefaţa şi conceptul Luciei Olaru Nenati, este un eveniment editorial prezentat în cadrul Toamnei bacoviene, editia a III- a, în zilele dedicate poetului George Bacovia, 18-20 septembrie, 2013.

Ceea ce face nou această lucrare a doamnei Paleologu Matta ţine de definire originală a trăsăturilor specifice scrisului bacovian, trăsături comentate şi analizate atent de marii exegeţi ai poetului. Originalitatea şi forţa comentariilor au o menire, probabil urmărită pas cu pas, aceea de a-l ancora pe Bacovia în cultura occidentală a timpului său, ca rezultat firesc al „unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte cu anima ancestrală, moldovenească.”

Concluziv bacovian: au trecut 105 ani de la publicarea volumului Plumb. Discrepanțele notelor critice relevă neînțelegerea geniului bacovian de către critica literară contemporană lui Bacovia, interpretarea subiectivă și partinică din vremea comunismului, superficialitate, poate chiar și invidia celor de la centru pentru că Moldova iar dăduse un mare poet. Constantin Călin îl așază pe Bacovia acasă, în orașul natal, cu tot cu sistemul social, politic, economic al vremii nașterii, copilăriei și adolescenței sale.

Bacovia rămâne poetul-oraș! Criticii de atunci și de acum au divagat în dorința teoretizării poeziei bacoviene de la „poet de atmosferă”- Cezar Petrescu în 1929, la „poet social”- Ilie Haseganu în 1945, la „poetul provinciei”-Emil Manu, în 1956, poet al tragicului cotidian,- Al. Piru, în 1981. și multe alte definiri.

Dar Bacovia este citit și azi cu aceeași recunoaștere a orașului trist de altădată, în care lunca și dealurile în amurg fac tablouri purpurii și violet, un  loc al sărăciei și viciilor, al lugubrului și lacustrelor…Cum să definești un poet al locului dacă nu ai cunoscut locul? Poți face presupuneri, dar poți face și mari gafe. Un volum ilustrat cu fotografiile din epoca interbelică a Bacăului ( Colecția Mihai Ceucă) ar inspira optim critica literară cu privire la poezia bacoviană…Un film făcut pe străzile (puține) care păstrează decorul și atmosfera de atunci ar releva lirismul excepțional bacovian, dar și perenitatea aplicării acestor versuri locului.

Opera sa trebuie tratată ca excepție, originală, unică, un altceva de până la el și după el. Opera sa a fost poezia orașului trist, orașul sumbru care s-a încrustat în versul său până la existența personală. O simbioză poet-oraș cum n-a mai fost! Bacovia este poetul-oraș.

Estetic urban

Oraşul seara…
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul, seara…
Din statica uitării, –
Destul frumos,
Destul departe.

Cristina Ștefan 20 aug 2021