Târziul bacovian în poemele lui Victor Mitocaru

                Motto: „Am uitat cine stă aici și unde au plecat, e tîrziu; pe străzi e șoapta bunului-plac și a suferințelor extreme, sau nimic … și podeaua e veche, și cioturile dau senzații de nimic … și podeaua e veche, și cioturile dau senzatii de cranii; mintea cadențează fără șir de cugetări pustii … pînă ce o moleculă s-a zdrobit în creier, pînă ce totul spune : “Vedeți ce ați făcut…” George Bacovia – Târziu

Am luat o carte de la sediul USR – Tăcerile târziului, poeme de Victor Mitocaru, la Editura Ateneul Scriitorilor Bacău, 2021 în care sunt meditații asupra trecerii timpului, multe dintre  poezii fiind dedicate prietenilor scriitori plecați dintre noi. Paradoxal, nu vorbim de un ton musai elegiac în realizarea lui  „Fugit irreparabile tempus” ci mai degrabă de nostalgia întrupată poetic și admirativă. Autorul numește aceste dedicații „manifest pentru viața interioară” – Prietenilor mei.   

Cu o prefață a lui Marius Manta, profund explicativă, cartea recentă de poezie surprinde pentru că dl Mitocaru nu a mai publicat poezie din 2011, publicând de atunci un roman și eseuri. Binevenită acum această carte, probabil îndelung  gândită și structurată tematic. Să fie o extensie bacoviană a târziului simbolic?     Laurențiu Ulici  afirmă că Bacovia a introdus în poezia română târziul și pustiul ca esențe a bacovianismului.  Târziul este personajul principal al Plumbului:

„Departe, pe câmp,

Cad corbii domol;

Și răgete lungi

Pornesc din ocol.

Tălăngile trist

Tot sună dogit

Și tare-i târziu

Și n-am mai murit.”

   Ulici este primul critic care afirmă că ”dramatismul notațiilor bacoviene ține în fond de iluzia invenției : târziul și pustiul  ca dimensiuni ale realului preexistă  unei psihologii individuale, construite pe aceleași dimensiuni” . Probabil că e prima vizualizare limpede a creației exterioare pe  indicatori psihologici, și nu nevrotici, pe indicatori  interiori de  unicitate genomică, a poetului unicat.  Lumea sa bacoviană  este una a aparențelor, a iluziilor, vindecătoare suferinței. Bacovia nu este un contrafăcut, nu este o tehnică poetică, el expune  un suflet lovit dureros de lumea reală, și transfigurează acest suflet în lumea lui reală. La acest factotum inspirațional a contribuit nu atât simbolismul francez ci acest tărâm colorat în verde și violet al Bacăului.  ( din eseul George Bacovia între critici- CȘ)

Tăcere

Ce mai este… cărţi de noapte
Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu –
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?
Ţăcănă un ceas pe-o planşă…
Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?!
Noapte…
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?

Verset târziu- de George Bacovia 

Coboară pe noapte
Tăceri de mormânt,
Și jalnice șoapte
Zboară pe vânt.

Pustiu și de veacuri
Nu ești și nu sunt.
Și doarme cetatea…
Nici alții nu sunt.

Târziul, pustiul, tăcerile sunt stări bacoviene interiorizate, târziul este și sentimentul poetului Victor Mitocaru, impresia de melancolie și resemnare dominând afectivitatea auctorială, scormonndu-i memoria și transpunându-i nostalgia în meditații profunde.

Sunt poeme dedicate târziului celor plecați dintre noi, Calistrat Costin: „Există un târziu al cărții/ la ceasul osândiților cu har/ dar și târziul fără noimă/ al degetelor încleștate pe pahar/” : lui Radu Cârneci, accente epigramistice: „De când despre Bacovia spui/ în hanul depărtat la un pahar/ șezum și plânsem în zadar/ sub streașina târziului.” Prietenului Sergiu Adam îi dedică o poezie a poetului cu titlul Sărac cu duhul- Amintirii poetului și bunului prieten Sergiu Adam.

Tăcerile târziului revin și în realitatea de azi, dedicațiile continuând cu Carmen Voisei, poetă și plasticiană, cu o superbă elegie sub titlul Pierdere și câștig:

”Dar tu? Rămas-ai un nod pe întinsa frânghie

Deasupra stele apar în albastrele valuri

Dedesubt pustietăți sprijină maluri

Oare-i târziu? Sau cineva întârzie?”

La fel, directorului Revistei Ateneu, în redacția căreia a fost ani și ani, VM îi dedică Poemul Reverii (Doamnei Carmen Mihalache, colegă odinioară de redacție): „Închide ochii, prietene și taci,/ Simți-vei cum se ofilește ceasul?/ Cum depărtările îți bat în poartă?/ Cum apa se resoarbe în havuz?”

     Poezia care dă titlul volumului, Tăcerile târziului este de departe o versiune rezumată a întregului volum, unitar tematic. Aici se descifrează rațiunea târziului la prezentul continuu, căci supraviețuirea este motivul argumentat. Cine/ce va rezista în precaritatea devenirii omenirii? Cuvântul, primum modens! Puterea lui a creat universul. Astfel, reușita acestui poem constă în transferul psihologiei individuale a autorului și a celor cărora li s-au dedicat poeme târzii ( amintim iar pe Shakespeare, Eminescu, Nichita Stănescu) practic, a cuvintelor lor, a artei lor, într-o viziune globală asupra artei cuvântului. Cuvântul va exista de la început până la sfârșitul lumii, îi este motor inițiatic.

De aceea, târziul ca element liric amplu metaforic, trece aici de la cel bacovian resemnat, imagistic, suferind, la cel al necuprinsului, al eternității.

Târziul tăcut al lui Victor Mitocaru tinde la perfecțiunea cercului existențial și la tristețea lui absolută.

Felicitări!

Cristina Ștefan, noiembrie 2021