Doamne,
am adunat în palme bucăți de cer,
rotunde și reci,
ca niște răspunsuri rătăcite
pe care nu le-am știut citi.

Ploaia lovea ca o armată nevăzută,
dar eu am stat,
am primit fiecare piatră
ca pe un semn,
ca pe o întrebare nerostită.

De ce îmi închizi ușa cu tăcere, Doamne?
De ce-mi scrii cu daltă de durere
pe zidul inimii?
Și totuși, știu:
chiar și tăcerea Ta are un rost.

Nu-ți cer să topești grindina,
ci să o prefaci în apă vie.
Să curgă prin mine,
să ude locul uscat
unde încă mai aștept răspunsul Tău.

Sunt aici, Doamne,
cu pumnii plini de cer înghețat
și cu inima care nu încetează să creadă
că din cea mai mare răceală
se poate naște lumină.

Amin.