A citi poezie

Marea mea șansă în literatură, dar și învățătură a fost să citesc mii de poezii și comentarii în Cenaclul Lira21. A fost și autoînvățare această „școală de poezie”.

De pildă, am învățat să fac distincția între poezia unui om talentat, dăruit pentru a scrie liric – este cel care și privește și simte liric, cu simț estetic curat – și omul care din ambiție sau știu eu ce alte veleități se vrea sau se crede poet. Granița este dificil de observat căci cei din categoria a doua folosesc de multe ori o tehnică bună. Azi, se ajută și cu inteligența artificială. În primul caz, scrisul celui talentat decurge firesc și transmite sentiment, stare, viziune. Al doilea – oportunistul – se străduiește, muncește, ia de ici de colo și transformă cu de la sine putere, „se inspiră” de la bogata lirică de pe internet, dar…degeaba! se vede clar forțarea, falsul, ridicolul. Mă întreb de mulți ani la ce bun? La ce bun suntem supuși acestui calvar, noi cititorii de bună credință? Mi s-a răspuns că se întâmplă din motive financiare sau din așa-zisul „orgoliu de celebritate”.

Dacă am scris în jurnalul meu de cititor despre poezie sau proză a fost doar acolo unde am găsit (desigur, impresie subiectivă!) un scris din primul caz al clasificării mele de mai sus, acolo unde am rezonat, am înțeles, am interpretat, am reușit să privesc prin ochii autorului respectiv. Discernerea mea este simplă. Și nu am criticat! Se știe că un critic literar versat, rutinat poate face dintr-o poezie bună un rebut sau dintr-un rebut, o capodoperă. Dar a-i susține pe oportuniști, plagiatori, hoți de poezie este nedemn.

De aceea, în Lira21 am mai învățat să tac la anumite texte, să ignor, fără a jigni, a acuza sau a condamna, cum des se procedează în lumea de azi a literaturii. S-a câștigat dreptul la liberă exprimare și dacă „ei” țin morțiș să scrie, nu trebuie stigmatizați. Există o forță a timpului care va decide. Și da, selectez după bunul meu plac și gust. Am primit trei cărți de poezie la Toamna bacoviană a scriitorilor din filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România: „Schimb de noapte” –  Camelia Iuliana Radu, „Fiorii iubitei în albastru” – Petronela Apopei și „Și Dumnezeu are ochii albaștri” – Gheorghe Mocanu.

Camelia Iuliana Radu este  o poetă foarte cunoscută și apreciată deja. Când panseurile criticului Ovidiu Pecican despre o autoare lirică deschid ușile unor interpretări lirice interioare poetei, o devoalează cu siguranța cunoscătorului, nu mai este necesară vreo critică de întâmpinare. Camelia Radu este, pasămite, o voce de forță în lirica actuală prin „ adaugarea marilor teme la numitorul comun al unei francheți și simplități la îndemmâna cititorului empatic” (O.P). Și eu sunt un citior empatic la această „patrulare insomniacă pe la diverse ferestre ale sufletului” din Schimbul de noapte care, de fapt, este o antologie de autor, la Editura Avalon din Cluj Napoca, în traducerea în limba germană a Manuelei Klenke.

Sunt poezii selectate de autoare întru unicitatea volumului axat pe existențialitate și cotidian, într-un limbaj direct și simplu care ajunge imediat la înțelegerea lectorului, deși sensurile sunt profunde și îndelung gândite.  Este și ceva aforistic aici: observații existențiale care rămân ca definiție, exprimate în deplină cunoaștere și experiență.

„pe măsură ce scrii, înțelegi despre libertate.”( Întredeschis)

„ scrijelim pe un zid de omăt” – pag 12

„la ce bun ajutorul dar începătorului nepriceput” pag 16

„într-un cimitir e mai mult freamît decât într-un ziar provincial sau în biroul unui director” pag 54

„ bărbații citesc inaccesibili/ dau pagina cărților despre femei neatenți” pag 64

În echilibru, limbajului glisat pe cotidian, poeta adaugă metafore sensibile și inteligent concepute, de rafinată interpretare:

„ziua trece în genunchi/târăște corpul greoi prin oraș/ spre viitor” pag 14

„am cărat atâta pământ pe tălpi/cât să acopăr o groapă! Pag 18

„pe capătul cel mai curios al pietrei aț desena linia neagră” pag 52

Poezia Cameliei Radu este caldă, tristă, resemnată ca și cum toate aceste stări ți se întâmplă în direct și te înconjoară ca din propria simțire. De aici denotă cunoașterea sufletului uman  și transmiterea optimă către noi a ungherelor lui.

Petronela Apopei ne demonstrează cu lirism în volumul „Fiorii iubitei în albastru” cum se scrie despre iubire, cu iubire, într-o culoare albastră- recte, senină, Editura e-Creator, Baia Mare, 2021.

Sub egida lui Eros, uneori elegiace, alteori cu deschideri primăvăratice, versurile sunt în stiluri diferite: cele cu rimă demonstrează structuri impecabil ritmate, cele în vers alb ne poartă în profunzimi sentimentale  performant sugerate.  Principiul feminin al iubirii – căci despre el vorbim – în manifestările sale – aici erotice – face parte din categoriile romantice majore – spunea Mircea Eliade  în Eseul Insula lui Euthnasius.  La doamna Apopei, filolog de formație, întâlnim un romantism scuturat de clișee, inovator,  ieșit din banal, ca o trăire superioară: „perla din mine cântă poeme albastre”, „într-însa lumina nestinsă o cheamă/Femeia din mine-i poem de cuvinte”, „Învie, reînvie lumea/ De dincolo de cuvinte! Iubire, rămâi…în statornicia albastră!”

Primele poezii ale volumului se structurează într-o matrice pozitivă transmițând sentimente pure, nuanțate în confesiuni delicate, declarate direct: „clipele toate au gust a tine, au gust cu tine” p.17

Această vitalitate dionisiacă se estompează treptat și inefabilul stării de iubire  devine elegiac, pierderea ființei iubite trasează un chenar mai sobru. Aici, erosul are tandrețea dorului iar Thanatos  lucrează cu „lacrimi din vorba mea cuminte”, „așa ca într-un joc de moarte și de viață” p 27.

Ritualul erotic spart în „cioburi de lacrimi negre”, „cu meleaguri apuse în neguri cuvinte” nu exclude  iubirea din absolut și una din cele mai profunde definiții ale iubirii este în poezia Iubirea.pag 23: „Iubirea este răbdare,/comuniune, comunicare, cuminecre,/empatie, telepatie,(…) albastru mister…/unic, minunat candelabru de stele/și toate, dar toate visele mele.”

De la Platon încoace, cel care a spus  că iubirea ar fi „năzuința de a zămisli frumusețe”, considerăm iubirea a fi supremul dar și supremul har omenesc și Petronela Apopei, în partea a doua a volumului, își completează Jurnalul de fiori cu prozo-poeme reușite în tematica iubirii, zămislind frumusețea acestui sentiment ancestral. Consider acest jurnal liric o reușită îndrăzneață și apropiată de scrisorile portugheze  ale Marianei Alcoforado, menit să eternizeze iubirea, dar și un drum inițiatic în căutarea sinelui regăsit în doi. Dedic acestei privighetori a iubirii, doamnei Petronela Apopei, cuvintele lui Eminescu: „Ș-atunci ochii mei s-or uita etern la tine” – nuvela Cezara.

Cristina Ștefan, nov. 2023

Dumitru Brăneanu – metamorfoze

Volumul de versuri „ meta-morfoze” al scriitorului Dumitru Brăneanu, Editura Ateneul Scriitorilor, 2013 este o antologie de autor cu texte selectate din mai multe volume: Suntem fiii acestui timp, Însemnări de pe acoperișul vieții, Vară târzie, A obosit lumina, Pe muchie de poem, Pelerin la templul cuvîntului. Este un volum bilingv, în traducerea Florentinei Stanciu, în limba franceză. Meta-morfozele, în titlu dezlegat al particulei „meta”, poate însemna  sensul de „după”,  dar și conform definițiilor din dicționare, o schimbare, o transformare, transpoziție, transfer.  Sigur, ne duce cu gândul la celebrele Metamorfoze ale lui Publius Ovidius Naso, exilatul de la Pontul  Euxin,  de acum 2000 de ani. În puține cuvinte, câte ceva despre metamorfozele ovidiene, merită amintit dat fiind titlul egal al poetului Dumitru Brăneanu.

Metamorfozele” lui Ovidiu, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite), sunt desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o constelație.

„În Metamorfoze, Ovidiu se exprimă elegant, chiar rafinat. Descripţiile ovidiene se remarcă prin vivacitatea lor, prin umorul care le îmbibă. Ovidiu mânuieşte o imagistică bogată în reverberaţii, bazată pe asocieri ingenioase de cuvinte, pe utilizarea unui vocabular expresiv, generator de numeroase efecte vizuale şi auditive, pe o scriitură intens colorată,chiar alambicată, preţioasă. Abundă metaforele şi metonimiile, termenii şi conotaţiile poetice. Fraza este îndeobşte amplă, întemeiată pe o subordonare savantă. S-ar spune că poetul diminuează distanţarea sa de poetica clasicismului augusteic. Dar tendinţele spre înnoirea limbajului continuă să acţioneze şi în Metamorfoze.”- Eugen Cizec

Ele au fost compuse între anii 2 şi 8 d.Ch, în cincisprezece cărţi. A compus această colecție de mituri în 12.000 de hexametri dactilici. Dacă de la această vastă lucrare i s-a imputat acel celebru error și a fost alungat din Roma la capătul pământului, recte Pontul nostru Euxin, Tomis, poate va mai discerne viitorul, dar există și riscul devierii adevărului, căci până acum cauza exilului lui Ovidiu la Tomis nu a fost probată documentar iar autorii de tabloide uzează de false presupuneri.

Metamorfozele sunt o operă strălucită, scrisă cu talent și meșteșug, o operă istorică, document de acum 2000 de ani (extrase din Homer, Hesiod, Titus Livius, Vergilius) despre transformările cunoscute în lume, începând cu crearea universului și până la apoteoza lui Cezar. „Relațiile de clasă ale societății sclavagiste se reflectă în contrastul dintre bogăția, luxul și moravurile ușuratice ale clasei exploatatoare, pe de o parte, și viața simplă, sărăcăcioasă, dar cinstită și frumoasă a oamenilor de jos, pe de altă parte. – David Popescu, introducere la Metamorfoze, ediția 1959.”

Autorul ei a trăit pe pământ românesc și merită omagiat de istoria noastră literară mai profund analizator. Anticul Ovidiu a avut influența altor poeți, – Nicandru din Colophon, Ornithogonia lui Boeus, dar nici unul până la el nu a scris o lucrare de asemenea amploare. În schimb, el a inspirit generații de scriitori; Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio, Shakespeare. Să amintim doar Metamorfoza lui Kafka, sau Metamorfozele lui Ștefan Augustin Doinaș, Nichita Stănescu, Charles Bucowski.

Dumitru Brăneanu alege ca tematică unitară metamorfoza umană, a poetului, în căutarea sinelui, ca funcție activă pe două axe: iubirea și credința.

Dacă Dumitru Brăneanu se exprimă la fel de elegant în lirica sa precum Ovidiu, uneori inefabil ca Nichita Stănescu, scriitura domniei sale este una limpede, lină, cumpătată și abundă de lumină, de nostalgie și dor. Metamorfozele aici relevă spiritualitate, iubire și credință, adresare către divin. Sunt poeme ale luminii redivivus, într-o notă autentică poetului, personalizată determinant. De altfel, însoțit de alte câteva leitmotive, cuvântul Lumină se întâlnește aproape în fiecare poezie din cele 120 selectate de autor,  alături de cuvintele  dor, izvor, timp, iubire, fluturi, înger, vis, lacrimă și deseori, Dumnezeu.

Erotica acestor poezii tinde spre absolut, este un sentiment al iubirii contemplative

încărcat de vrajă și imagism: „În sufletul meu/ Ninge cu zâmbetul tău/ Cristalin și blând/ Iubito!”pag 12

Iubirea este chemare și înțelepciune, timpul fuge ireversibil și alinarea dragostei este tot ce rămâne: „S-a vestejit amiaza visărilor rebele/ Și brațețe stau de paie ca să cadă/ De ce nu vii cu o amforă/ Să uzi albastrul din ramurile mele, dragă?”pag 14

Iubirea reface unitatea primordială, yin și yang, aproape de atingerea idealității. Iată o alcătuire lirică dintre cele mai frumoase: „În palmele mele/ bătătorite/ de forma/ trupului tău/ țin timid/ lacrima zâmbetului tău/ două aripi/ de înger.” Vis, pag 22

Poezia lui Dumitru Brăneanu fascinează prin seninătate și pudoare iar însemnele religiozității o sublimează în armonie universală ca pe o lume construită pe adevărate valori morale și psihologice. Tandemul cu elementele naturii – sunt multe paseluri frumoase – care se percep aici ca entități sufletești, sunt în directă legătură cu credința în Dumnezeu: „ – Dealul – formă a simțirilor mele./ locul de unde-ncepe/ forma împlinită a cerului/ iar sufletu-mi/ asemeni lui se îmbracă/ treaptă către Dumnezeu.”pag 192

Astfel, credința în Dumnezeu este reazem și smerenie, singură speranță a neantului care ne așteaptă: „în mine crește un neant/ cât o spaimă de mare/ aprind gândul cu o floare/ îmi reazem privirea de crucea ta/ fulger golit de sens/ extaziat mă îmbărbătez/ în lacrima ta, Doamne,” pag 174

Acest grupaj de poezii din volum, un real dialog cu Dumnezeu , cu interogații retorice, sunt menite să definească stările lăuntrice ca rod al contemplației iar accentele mistice și filozofice sugerează o trăire vitală a erosului pe cadranul vieții, atât cât mai durează, în brațele unei credințe în Dumnezeu ca armonie singulară care guvernează întreg universul.

„în mlaștina măcinată de regrete/ se zbat șoapte încremenite/ în așteptarea viitorului/ până unde se poate ajunge/ în gândul tău, Doamne?!”pag 176

Concluziv acestui volum liric de poezie în definiția ei naturală, despre care ar fi trebuit să se scrie mai mult,-  dar grădinarul n-are castraveți, croitorul n-are haine și cizmarul n-are pantofi, iar poetul  real nu are recenzii și premii – aș spune că latura sacră a iubirii înseamnă cunoaștere temeinică a posibilităților sufletești ale omului  iar  metamorfozele se definesc aici ca înălțarea spiritului spre divin.

Cristina Ștefan, oct 2023