PETS
Colaj Adrian Grauenfels(AG), Cristina Ştefan(ADA)
– începe ceva nou, ada!
– încep astă seară cu delete!
pentru că îmi sunt propriul animal şi n-am nicio vină că trăiesc în imitaţia ancestrală a faunei terestre.
– gândule!
– încep!
oamenii au învăţat de la propriul regn şi nu invers, colocatarele neavând ce imita de la sapienşi. mâncăm, bem, ne înmulţim atroce, urlăm la lună, ne sfârtecăm, ne fugărim, ne ucidem, ne umilim, ne iubim, ne lăsăm înlănţuiţi, evadăm.
– dar versurile?
– cu versurile e altă mâncare…acvatiforma…
suntem totuşi inferiori profesorilor noştri inventând noi cerul de frica morţii. ei o primesc împăcaţi şi fără lumânări.
– ţi- am început un cer nedescifrat.
– ţi-l şterg cu o primăvară gripată ca o mâţă miorlăitoare.
– şterge-ţi uitarea de la nu!
(ADA)
delende Carthago!
bună idee asta cu căţeluşi, mamifere maltratate la capătul suferinţei
mă pui să studiez
stările negaţiei
care vegetează pe masa mea lemnoasă
lustruită de mâinile delicate
ale doamnei cu pana de scris obosită
mă întorc la punctul zero al oricărei plecări
am o busolă, o adresă, pasul îndoielnic
prin mine trec trenuri fantomatice
ezit..
vin păsări mari cu aripi lipite cu ceară
privesc inimi umplute cu vată
suflete de papier machee
simt bizarul senzaţiei de a număra
luminiţe singulare pe o hartă care indică
un singur drum, spre înapoi
îmi place să dorm pe perna ta,
să scotocesc visele uitate
dacă am noroc îţi citesc gândurile
ştiu ce pantofi ai alege
şi ce haine ai arunca în valiză
când vom fugi cu trenul fantomă
pe care scrie
delende
delende
(AG)
…între păsări aerul aripa avântul sunt veritabile. lemnul mesei tale e lăcuit pentru că s-a inventat substanţa otrăvitoare la feţuire şi am chef ecologic biroul meu fiind şi mai nenorocit în fals din pal troglodit. mouseul alunecă anticipând taste cică de sentiment.
m-am visat între pereţi de piatră
urcam şi mă scrijeleam
de vreri idioate şi lumină
transpiram claustrofobă
panica mă situa în sfârşit pasăre
fără respiraţie
fără putere
o relicvă
abia când m-am trezit i-aş fi scris lui Jung că e mai tare Al Green în explicaţii de zbor anima(t) şi eu vreau să-mi trădez regnul care m-a zeflemit lasându-mă om şi nu pasăre, lăsându-mă între trenuri, oraşe, străzi în sepia, meserii şi legi absurde şi nu între fiarele iubirii din deşert.
– ada, vorbeşti de iubire?
– vorbesc de animal, vreau să fiu animal. capăt iniţiere şi curaj.
– nu trăieşti?
– trăiesc pe o pernă din fulgi de gâscă.
– declină a ploua!
– tranzitiv eliptic de prezent. de persoane. eliptic de orice când numai plouam.
(ADA)
sentimentalul e o stare, nu un regret cu care să te plimbi
desculţă sângerând prin trandafirii sădiţi noaptea de grădinar
la fel şi colivia în care ne trezim cu portiţa larg deschisă,
o ferecam speriaţi de spectrul libertăţii cu care nu avem ce face
e mai simplu să urci un pisc abrupt fără să priveşti înapoi
nimeni nu ghiceşte că în vârful muntelui aşteaptă un leu fioros
intuiţia îmi spune că foloseşti vătrai şi copaie. cuşm ă , mure
drob. Cuvinte mai vechi decât ploaia, cine le-a rostit primul?
Muşc din faţa ascunsă a Lunii. mi se umple gura cu praf de sticlă
ciob din astrolabul înecat de scafandrii vicioşi, fumau perverşi sub valuri.
deodată îmi apar toate clar, miracol. albul din ochi, poza de la nuntă,
liliacul de pe garduri vara când înnebuneşti de dor şi singurătate.
să îmi dai telefon dintr-o cabina urbană, ca să fim singuri,
să putem vorbi în portugheză cu mâinile, fără să înţelegem ioc.
la urma urmelor îmi place aşa cum eşti când eşti, dar aşa eşti?
aş paria pe un vultur anxios-extatic că adori ciocolata.
mestec un pachet expirat şi oftez cu moft interior,
nu pot oferi nimic din gustul alterării mele.
PS
la mine nu plouă.
(AG)
nu-mi place ceva anume, vechi sau nou. ştiu să iau totul cum este, sentimente, copaci, sau cuvânt, le iau în minte şi lumesc lumea. este ca atunci când crapă ceaţa şi vezi deodată minunile verzi ale pământului.
am vrut să fi auzit scrâşnetul frânei, cum roata sărută patimaş asfaltul pentru salvarea hulubului. al treilea hulub s-a înstrăinat. suflă din arţarul românesc sau insuflă înţelepciunea ta de poet.
tabloul 2, televizorul vechi are numai câteva programe şi perdeaua un model fad cu dreptunghiuri portocalii, se aud cocoşii cocoşind şi găinile găinăţind, lumina de mai îmi dă migrene, unde păşim spre fericire, ascult, life is feelings dar cine măsoară ce am putea simţi cu adevărat prin carcasa de fum.
(ADA)
acum o să urlu la tine şi mă voi căţăra într-o mansardă nevăruită , în plopul desfrunzit de migraţii repetate plin de cuiburi vaduvite, te caut în protocol, în patru sute de foi scrise cu migală în iarna lui 59 sau poate era 27, nu mai ştiu,
maşina mea de scris bate o singură literă semantică, cineva citeşte cu voce tare declaraţia de independenţă a fochistilor burlaci
prin vocaţie, prin străduinţa de a nu ne duce dincolo, ba chiar se opun călătoriei noastre mână în mână, suntem suduiţi amarnic,
suntem ipohondrizaţi metafizic de cei care poartă inima pe dreapta, de sculptori, de bicicliştii din Guayacanal.
Mă las sedus de o muzică pentru doi cello, radical decadentă, doar să îţi văd genunchii răniţi de privirile mele insistente,
ca o inchiziţie a luminii, ca o desfătare în parcul cu răţuşte care măcăie a sfârşit de carnaval, ne retragem în noi
ca să ne oblojim rănile orgolios organizate, stivuite dupa trăiri, în absolută tăcere a apusului de soare care se retrage într-o enormă auroră, cât să încapă în batista ta udă de lacrimi.
(AG)
ieri puneam la încercare itinerariul
mai zărit decât zarea
atunci când pitarul pune-n cuptor
rodul palid
cu ochi deschişi
albaştri zu singen
diseară va fi cald în maşină
şi kilometri de paşi
se vor întreba cine-s alerţii pereche
şi de ce plânge drumul în ei
nici nu ştie
rănile ştrengăreşti de la încheieturi
ce? numai eu am scris despre
al enşpelea anotimp?
corabia…corabia trosneşte
ca un crenvurşt cu muştar
într-o gură pofticioasă
apleacă-te să mă vezi
nestar, nejar, nefermoar
o sanda înrimată pe scaun
aş zice să mergem cu iordanul…
transparent! urlă!
(ADA)
e neapărat necesar
Unu:
şi chiar declarativ reformant să facem ordine între noi
folosind ciurul şi darmonul ca în exemplu cu nichita care mă cearta pentru inconsistenţa discursului meu platonic
Cum adică nefermoar? corsetele mentale, adică, în contumacia noastră, ne surâd?
Maşina ta de tip feudal goneşte spre o ţinta secretă, caii fioroşi muşcă stepa, în curte ai pus flori
ca să mă amăgeşti cu spectrul unui paradis liliachiu .
Doi :
nu mă pricep la geografie, daca e iordanul sau Sena tot aia îmi e. Importantă e sinapsa şi fontanela care mai sta deschisă cât să intre ploaia, la întâmplare.
Patru:
viaţa mea nu e ce crezi. Corolar: A fi este un fenomen fericit?
Despre veveriţe şi cum se ascund ele între nori vom vorbi cu altă ocazie, acum te las la nepăsare. la nevoie. la nespus.
(AG)
viaţa ta
viaţa voastră
viaţa lor
de parcă figurine de lut umblă prin jurul împrejurului
să-ţi umple depărtarea
cred că singurul strigăt munchian
a fost cel de căutare şi neliniştea ei
înainte de oprirea în staţie a busului ponosit
plin ochi de umbre şi-n el statea dezordinea mea
refuz timpul ca unitate de măsură a dimineţii
refuz sentimente cântărite
dar mai ales refuz sintagma carpe diem
dreptul meu la evaluarea vieţii încape în ochiul boului din lucernă
pot vorbi, pot să cânt,
pot să scriu, sa cos, să desenez,
pot să fac dragoste de mătase apoasă
pe masa din nuc
dar
dacă o infimă regulă mă bate la cap
devin statuia tăcerii
şi am dreptate, Adri
cine ne-a învins o dată definitiv zborul
ne-a prostit sinele-n moarte
cum să afişez eu la viaţă?
curcile au ce să laude, trăiesc din scopul lor de a muri dramatic pentru un menu.
– plouă-n Bacău acum…
– fenomen fericit, ada
– n-ai idee cât sânge violet.
(ADA)
uite focul şi pădurea, a spus copilul
cum urcă flacăra pe pom?
copil mic era
nu ştia, nu-nţelegea
putem gândi pe altă cale, matură:
dacă în hăţişuri se încurcă un ţap naiv
dacă în coarnele pomilor trăieste-un rinocer captiv
în pofida ramurilor dese, pândind orele de mese
de sus în jos priveam la focuri
ce licăreau în fum, sclipite jocuri
râsete perfide
el animal
noi vânători ai clipelor lascive
nimeni n-a adus un pahar cu apă
femei în haine de voiaj monden
rujate capre la volan
sonau sunări, claxon galben
dădea din cap un domn cu cioc
eram copil şi nu creşteam de loc
deşi în mine începuse acel foc..
(AG)
pe buza râpii
casa cu ziduri găurite de obuze.
deflagraţia mondială i-a dat aerul englezesc pentru totdeauna
nu trebuie să apară fantome
cuvintele însângerate plutesc
au degete umede
şi tot ce ating se desface
în vene, în bocanci, în uniforme kaki
dar mai mult în izmene şi cămeşi albe
aici iarba creşte înaltă şi grasă
hrănită cu seva bărbaţilor tineri sau cu pletele diafane ale Măriucăi
miroase a fum de tun
miroase a răni şiroind
se-aud gemete, şfichiuiri, explozii
se vede tragedia în înserare
m-aşez pe-un pâlc verde
să m-acopere romaniţa, cimbrişorul
şi sunătoarea
ascult războiul
trece căruţa lui nea Zamfirache
el a scăpat uşor de la Mărăşeşti
dar mai târziu
un obuz din lutărie
i-a retezat picioarele
atunci s-a ruinat şi cazemata
locuiesc în cuvintele astea
ele sunt răsărituri, sunt ploi, sau poate trâmbiţe
aripi de cintezoi¬¬?
ele nu urgisesc, nu iubesc, nu urlă
merg prin aerul dealului
fără formă şi fără culoare
sunt flăcări în coajă
sunt înfiorări de univers
sunt volburi dedesubtul naşterilor
fără istorie
fără monumente
fără imnuri
e de ajuns să smulg o mână de iarbă
şi rădăcina iese cu tigve
e de ajuns să zgrepţăn şanţul
şi schija îmi taie beregata
nu-s năluciri
mă protejează vântul
e un vânt din gâtul destinului
iau o ţigară
şi icnesc la stele uitarea
(ADA)
foto, sursa: deviantart |
Comentarii recente