lumea lui Lem

martie 3, 2016 în Arhivă de Viorel Gongu

lumea lui Lem
soarele roz
Am venit de la dat zăpada înainte de a termina treaba complet. Soţia m-a privit lung şi m-a întrebat, insinuant, dacă am mai lăsat zăpadă pe alee. Ţineam în pumnul ascuns la spate o omidă prinsă de zăpadă sub o frunză. M-am întrebat dacă o mai fi vie şi gândul mi-a răspuns că ar putea să devină un fluture, frumos colorat. Am adus omida în casă, am curăţat masa şi am aşezat-o, la căldură, sub ochiul unei veioze aprinse. Mi-am aprins o ţigare şi mi-am fixat privirea pe omida îngheţată, dorind un mic transfer de energie, o rază de viaţă. Soţia m-a privit fix şi a început să mă boscorodească:
-Nu era destul că-ţi suportam pisicile, câinii, peştii, papagalii, asta ca să enumerăm numai cu ce mi-ai populat casa. Mai ai “păsărele”şi prin curte: vrăbii, sticleţi, scatii, fazani, turturele şi Dumnezeu ştie ce alte jivine. Acum, colac peste pupăză, mi-ai adus , plocon, şi o omidă!
Probabil că din cauza căldurii veiozei, a vibraţiei glasurilor noastre şi a fumului de ţigare, omida s-a mişcat, şi-a tras spre înainte capul ce era protejat de pântec şi picioare, şi a strănutat.
Soţia mea plecase la biserică, aşa că, am rămas singur cu omida pe masă şi cu zăpada din curte nedată.
După atâta nemişcare şi frig, dând de căldură, omida a-nceput să se foiască şi, după câţiva centimetri parcurşi târâş, a sărit de pe masă, căzând pe covor. Perişorii tari şi frumos coloraţi i-au amortizat căderea aşa că a încercat să-şi continuie promenada. Am dat fuga la “lada cu vise”, o ladă mare în care îmi purtam averea când eram militar, am deschis-o şi am căutat pămătuful din pene de struţ pe care l-am adus cu mine, ca semn al nebuniilor mele, din Tibet. Cînd mă deplasam în interiorul spaţiului sfânt, spre templu sau în orice altă direcţie, pămătuful din pene de struţ mă ajuta să mătur cărările, în faţa paşilor mei, să nu deranjez sau să ucid vreo fiinţă minusculă sau neobservată. În urma celor câteva luni petrecute între budişti mi-am revenit cu greu. La întoarcere, singura amintire apăsătoare, acel pămătuf din pene de struţ, l-am ascuns ca pe un gând la care nu voiam să mă întorc, sau poate nu atunci. Măturam covorul cu grijă, de parcă aş fi fost un antemergător cu girofar în faţa coloanei unui mahăr. Cert este că nu am dorit în nici un fel să tulbur comportamentul omizii în periplul de pe covor. După câţiva metri omida s-a oprit, şi-a săltat torsul, de parcă ar fi fost centaur, m-a privit în ochi, şi cu primele două perechi de picioare îndreptate spre mine, mi-a vorbit:
-Fii amabil, mă duci înapoi sub veioză?
Totul era straniu, era ridicol. Am rămas mut pentru câteva clipe. Omida vorbise. Mi-era nuştiucum să-i răspund dar mai ales mi se părea că voi fi obiectul unui mişto grobian dacă aş fi povestit întâmplarea. M-am conformat, am lăsat-o să se târască pe degetul întins şi am ridicat-o, aşezând-o în cercul de lumină şi căldură. Păroasa, aşezându-se picioare peste picioare, îmi zice:
-Văd că mori de curiozitate să mă întrebi câte ceva dar te sfieşti.
-Nu-ţi cer un c.v. dar înşiră-mi, pe scurt, povestea ta.
-Am să-ţi povestesc, promit, dar mai întâi spune-mi de ce m-ai adus în casă?
-M-am rugat pentru tine şi Dumnezeu mi-a dat speranţa că îţi vei împlini menirea şi vei ajunge un fluture. Nici nu mă interesează ce fel de fluture, de Madagascar, de arin sau de varză, o amărâtă de albiliţă, să fii fluture şi atât.
Apoi am rupt câteva frunze dintr-un trandafir japonez şi i le-am aşezat alături ,sugerndu-i să servească ceva de mâncare. Cu gura plină de frunze, mi-a mulţumit spunându-mi că aş putea fi un om bun. Apoi, continuând să mestece şi-a început povestea.
-Eu, omida din faţa ta, vin din ţara lui Lem. Habar nu ai tu pe unde vine chestia asta, dar faptul că este pe undeva pe dincolo de Norul lui Magelan, nu te ajută la nimic. Acolo, în briza moale a unui apus călduţ, am căzut dintre frunzele unui arbore Sin, în pliul unui costum de cosmonaut. Aşa o fi vrut Dumnezeu.
-Tu crezi în Dumnezeu?-am întrebat-o în şoaptă ca nu cumva să mă audă soţia, dacă ar veni, pe neprgătite, de la slujba bisericească.
-Tu crezi că Dumnezeu s-a ocupat numai de planeta voastră?
Am tăcut. Nici nu aveam ce să răspund şi am prelungit tăcerea ca să-i las posibilitatea să continuie povestirea.
-Când eram la bordul navei spaţiale, pe când echipajul era în repaus şi nava era pe pilot automat, am intrat în baza lor de date şi mi-am dat seama că mă îndreptam către locul în care , la facerea lumii, Dumnezeu îl zămislise pe Fluturele Primordial. Atunci m-am luminat şi mi-am amintit vorbele unui cizmar de pe planeta Lem:”nimic nu este întâmplător şi nimic nu este fără Dumnezeu”.
-Cizmar pe planeta Lem? Ce putea face un cizmar acolo?
-Noi, omizile, la cîte picioare avem, stricăm tare multe perechi de încălţări.
-Aha!-am răspuns eu, luminat-dar zii mai departe.
Ouăle Fluturelui Primordial au fost aduse de voi, pământenii, pe Lem. Studii, cercetări, observaţii, totul era făcut cu minuţiozitate. Noi ne-am continuat programul genetic şi ne-am reprodus, fără să dezvoltăm populaţii imense, dar având grijă ca specia să nu ne dispară. Nimfele noastre au purtat secretul vieţii şi al morţii copiilor Marelui Fluture spre clipa revenirii la origini. Dar să nu crezi că viaţa pe Lem era o viaţă calmă. Nu! Dintre noi, au apărut, prin mutaţii genetice, dirijate sau poate nu, exemplare aparte, indivizi care s-au adaptat extraordinar de bine, cunoscând şi utilizând, în interes propriu, Regulamentul. Acest act, iniţial, a fost o necesitate pentru a nu se instaura anarhia. Ulterior, acei mutanţi au dorit puterea asupra celorlalţi şi folosindu-se de Regulament au reuşit să se impună ca nişte mici zei. Toţi aceşti mutanţi, pentru a perpetua gena lor, au instaurat noi şi noi reguli printre care s-au strecurat şi elementele subiective în decizii.
Pentrucă ambientul nostru, al tuturor, nu era foarte favorabil, şi din dorinţa ca, în timp, ei să rămână singuri ca specie, considerându-se superiori, furând tehnologie de la oameni, au creat un soare numai al lor, aşanumitul Soare Roz. Selecţia şi gradul de acces sub Soarele Roz era supraveghetă de Femeia Străjer, sub vegherea neatentă a Omizii Tată.
Această Omidă Străjer nu cred că avea organe reproducătoare femeieşti, nu cred şi pace!. Studiul îndelungat al Regulilor Uiversului au determinat-o să poarte ochelari, nişte ochelari negrii, mari şi rotunzi, cu lentile bifocale, încadraţi pe de lături cu nişte peri negri, fleşcăiţi, ce-i încadrau gura, ca o crestătură, cu buzele subţiate de atîtea ordine, interdicţii şi pedepse pe care le rostea sec, sacadat, necruţător, dindu-le greutate de Decret.
Noi, omizile ce am păstrat nealterată gena Marelui Fluture, eram tratate cu dispreţ. După un timp ne-am dat seama că trăim întrun sistem închis şi fără speranţă. Faptul că ne-am păstrat nealterat bagajul genetic de la Marele Fluture, ne-a ajutat să ne adaptăm la viaţa mai aspră, prin vegetaţia mai sîracă şi căldura împuţinată. Dacă omizile Soarelui Roz se bucurau în continuare de toxinele din plantele aristolochia, servindu-se una pe alta cu fiecare ocazie, noi, pentrucă primeam hrană mai puţină şi mai săracă, şi nici nu aveam căldură suficientă, ne-am adaptat şi acum puteam consuma aproape orice fel de frunze.
-Mă ierţi că te întrerup, poţi să-mi spui cum te cheamă?
-Are vreo importanţă? Dar fie- îmi zise ea şi-mi întinse, în semn de salut, piciorul drept din faţă-mă numsc Alexandra. Regina Alexandra!
-Eşti neam regal …sau, ca la amerindieni, genitorii tăi aveau o concepţie mai liberală privind onomastica?
-Tot neamul ne numim Regina Alexandra şi atât! Mă laşi să-ţi continui povestea sau tac!
-Te rog iartă-mă -i-am zis, întinzându-i mâna- mă cheamă Viorel. Acum, te rog, spune mai departe.
Alexandra s-a aşezat pe pachetul de ţigări, a mirosit interiorul, a plescăit mulţumită şi a continuat:
-Toată acea mutaţie genetică a Omizii Tată, ne păstra în viaţă doar pentru a avea legitimitate. Dacă noi, populaţia originară am fi dispărut, oamenii de ştiinţă ar fi abandonat proiectul şi existenţa lor ar fi fost încheiată.
Întruna din zile, în interiorul populaţiei noastre, am descoperit un individ căruia nu îi puteam găsi justificarea, Copilul Marelui Fluture l-a privit în ochi şi, după o discuţie între patru ochi, l-a lăsat liber, printre noi. Rolul intrusului era de a introduce inhibatori de reproducere în hrana şi în apa noastră. Copilul s-a tras sub un maldăr de frunze şi a meditat câteva ore. A doua zi, de dimineaţă, sub soarele nostru sărac, s-a înfăptuit Marea adunare, convocată de Copil, care, după ce şi-a dres glasul, , a cuvântat:
“A apărut riscul major al dispariţiei noastre. Fiecare dintre noi va trebui să gândească o modalitate de întoarcere la Pământul Mamă. În orice stadiu de dezvoltare ar fi, ou, larvă, nimfă sau fluture, câţi mai mulţi dintre noi va trebui să caute întoarcerea la Origini.”
Cuvintele Copilului ne-au pus pe gânduri.. Înţelepciune Marelui Fluture vorbea prin gura Copilului. Dumnezeu a vrut ca eu să fiu unul dintre cei întorşi aici, să încercăm renaşterea Marelui Neam. Timpul nefavorabil ar fi putut stinge această speranţă, dar tu ai fost condus de Mâna Destinului.
-Sunt onorat de aprecieri dar totul a fost o întâmplare.
-Îţi aminteşti vorbele Cizmarului de pe Lem? “nimic nu este întâmplător şi nimic nu este fără voia lui Dumnezeu”. Domnul a vrut ca tu să mă salvezi de la pieire..
M-am simţit stingherit şi obligat să-mi duc menirea până la capăt.
-Alezandra, draga mea, doreşti să-ţi fac nişte ghetuţe din coji de mazăre?
-Vrei să mă goneşti? Vrei să mă arunci în zăpadă?
-Nu! Tu spuneai că acolo purtai încălţări şi acum te văd desculţă.
-Dacă voi rămâne în casa ta nu mai am nevoie de ghete. Simt primăvara în perii de pe spate.
M-am apucat să-i pregătesc un loc de odihnă, cu căldură şi umiditate suficientă, ferit de câini, pisici, păsări şi de ochii soţiei.
Un acvariu dezafectat l-am căptuşit , pe fund, cu vată, iar pe laterale cu spumă poliuretanică.
Capacul din plasă asigura aerul iar un bec de putere mică asigura căldura propice.
Am luat un capac de pet, l-am umplut cu apă, am luat pachetul de ţigări cu omidă cu tot şi am intrat în camera “destrăbălărilor mele”. Peşti în acvarii, colivii cu păsărele, scule de pescuit, flori şi acum şi acvariul pe care l-am aşezat cu grijă, pe un scaun, mai aproape de lumină. Am rupt câteva frunze proaspete şi le-am aşezat întrun colţ. Ne-am luat la revedere şi am închis uşa cu grijă. Soţia a venit de la biserică, a curăţat feştilele candelelor, le-a aprins iar şi apoi s-a aşezat la T.V. la serialul favorit.
Tot acest ritual s-a derulat timp de câteva săptămâni. Întro dimineaţă, dorind să-mi văd protejata, care luase proporţii, şi care, cu voce somnoroasă mi-a spus:
-Ca orice lepidopteră care se respectă, simt că mi-a venit vânt în pânze şi voi păşi în stadiul de nimfă. Dacă voi reuşi să ajung fluture, aşa cum ai sperat, mai vorbim atunci. La revedere, Om Bun.
-La revedere-i-am răspuns privind trupul, care, în noua dimensiune, începuse să se coloreze întrun maro intens.
Am revenit în cameră îngândurat. Ce viaţă zbuciumată are şi Alexandra!
Timp de câteva zile am tot revenit la casa Alexandrei. Pupa, de dimensiuni impresionante, lăsa să răzbată un foşnet abea perceptibil. Mi-am apropiat buzele de pupă şi am şoptit:
-Alexandra, ţi-e bine?
O şoaptă a răzbătut discret din interior:
-Stai liniştit! Mâine, la prima rază de soare, vino şi vorbim.
Am plecat în dormitor.Am adormit şi am avut tot felul de vise colorate, cu aripi de fluturi, nave spaţiale, păduri ciudate şi luminiţe de candelă.
Unul dintre căţeii din casă m-a trezit, trăgându-mi perna de sub cap, cu dinţii. Am deschis ochii. Zorii mîngâiau ferestrele. Am deschis uşa pentru căţel şi m-am strecurat în “camera destrăbălărilor”. Pe marginea acvariului, scăldându-se în razele de soare, cu aripile larg deschise, un fluture uriaş mă privea drept în ochi. Cei treizeci de centimetri de fluture erau încadraţi de nişte aripi superbe.
-Om Bun, misiunea mea este aproape de final. Regina Alexandra sunt eu, urmaşa celui mai mare fluture, stră strănepoata Marelui Fluture.
Prin fereastră auzeam psărelele hârjonindu-se. Câţiva boboci plezniseră lăsând frunzele crude, ca nişte aripi de fluture verde, să se bucure de soarele cald. Apoi Alexandra mi-a cîntat:
-Te rog să-mi deschizi fereastra pentrucă simt Chemarea Primă. Om bun, apropie-te!
m-am supus , aplecându-mă până la marginea acvariului.
Aripa uriaşă m-a atins pe obraz iar trompa uriaşă şi catifelată mi-a atins colţul ochiului, unde mi-a aşezat o lacrimă de fericire. Picioruşele au înălţat corpul superb în aer şi în urma bătăilor de aripi aerul iriza dragoste şi speranţă.
Am închis fereastra ca după un vis şi am privit acvariul
Întrun colţ era un cuib, plin cu ouă mici şi colorate, aşezate lângă pachetul de ţigări.
Postat de:viorel gongu | Categoria: Proza La data: 2012-10-19 19:05:18 | Numar de comentarii: 4 | Citit de: 40 ori (in ultimele 7 zile)
Da-i nota:
1 stea
2 stele
3 stele
4 stele
5 stele
Stele acordate
Cristina Ştefan Sterge stele acordate
Natalia Roman Sterge stele acordate
TOTAL: 6 stele
Doamnă Roman, dacă adoraţi fluturii căutaţi elemente despre fluturele de Madagascar, adică Regina Alexandra, specie pe cale de dispariţie.
Vă mulţumesc pentru popas, lectură şi apreciere.
viorel gongu
Fondator admin
Postat la: 2012-10-24 20:13:37
Cristina, sărutmâna pentru popas, apreciere şi notare.
viorel gongu
Fondator admin
Postat la: 2012-10-24 20:11:23
ador fluturii, acum nu m-ar mira să-l aud pe unul vorbind, în povestire mă impresionează grija eroului principal pentru omidă/viaţă, felul în care i se conturează personalitatea
Natalia Roman
Admin
Postat la: 2012-10-22 20:07:04
placuta lectura!
Cristina Ştefan
Fondator site Lira21
Postat la: 2012-10-21 15:11:25

Note