de ochiul meu verde de nesomn
martie 3, 2016 în Poezie de Nuta Craciun
cei plecaţi poartă în ei apusul ca pe o inima mare
pe umeri le cântă rănile un cântec pe care îl auzi
chiar dacă îţi astupi urechile
sonor ca un izvor în care se scaldă întâmplările
înainte de naştere
ochiul meu e o junglă verde în care e rege şarpele
o colivie perfectă pentru primăvara asta
în care zilele
îmbătrânesc mai repede decât oamenii
cei plecaţi locuiesc acum în biserica goală
amintirea lor e un amestec de verde cu albastru
curată ca joaca unor îngeri în lumina dimineţii
pot spun, cu mâna pe inimă, că de vreo cinci ani, mănânc poezie pe pâine dimineața, la prânz și seara; și descoperisem pe Bianca Dan, poeta pe sufletul meu…acum descopăr Poezia Nuței Crăciun și-s fericită de cunoștință!
e remarcabil, cum fiecare percepe anotimpul într-un fel propriu, în funcţie de circumstanţe, am putea afirma că suntem nişte colivii din stări şi emoţii şi gânduri, consider remarcabilă imaginea ochiului junglă şi colivie, de asemenea finalul suplu
multumesc Natalia de perceptia in ton comun. da, putem spune ca suntem colivii pentru anotimpurile care ne compun; uneori inchidem in noi primavara si o tinem prizoniera, alteori ne locuieste o iarna ce pare vesnica, sau o durere mare cat un cerc polar… dar mereu in pauza dintre anotimpuri vin amintirile sa ne locuiasca… toate cele bune! 🙂