Mirosul frunzelor ude în descompunere îl readuce treptat la viaţă. Mergea pe cărarea pierdută sub masa ruginie care îi primea tacticos paşii, foşnind abia auzit. Câte o frunză desprinsă cu graţie copilăroasă de pe ram străluceşte preţ de câteva secunde în linia pură a zborului. „De-am fi şi noi la fel” – gândul i se strecoară anevoie prin angrenajul minţii. Capul îi vuia ca un aerodrom, având programul bucşit cu decolări şi aterizări. „Dar nu şi prăbuşiri” – îşi stoarse un surâs bolnav, amuzat greoi de comparaţie.

După promisiuni şi mătănii în faţa conştiinţei care-i apărea în chip vag feminin, semănând cu o sumbră zeiţă din manualul de istorie, autoînvinuiri pătimaşe şi momente revelatoare de căinţă lăsându-i obrazul întins şi candid, se îmbătase în ajun ca o necuvântătoare. În sinea lui îşi aplica porecle dintre cele mai crunte. „A câta oară…” – dădu să formuleze un regret. Simţea nevoia să-l materializeze în cuvinte pentru a se debarasa de senzaţia din torace care-i pare locuit de şobolani. Dar se împiedică de rădăcina ascunsă şerpeşte în stratul frunzelor. Pierzându-şi echilibrul precar, trupul i se azvârle înainte şi frânează cu tâmpla în apropierea tulburătoare a cogeamite pietroiul de la margine.

„Nu mă lasă norocul!” – circulaţia gândurilor s-a înviorat sensibil. Neăşteptat, căzătura i-a produs efecte tonifiante. Constată cu mulţumire umilă lipsa oricăror leziuni demne de băgat în seamă şi se apucă să examineze piatra care într-un scenariu uşor modificat, „ar fi putut deveni funerară”, fluieră el, săltându-şi sprâncenele. Îi atinse aproape curios, cu degetele sensibile, suprafaţa umedă, neaşteptat de lină, având numai câteva proeminenţe şi adâncituri. Începe să-l incite şansa de a nu fi capabil a ghici materialul care seamănă cu o varietate de marmură abia cunoscută. Însă de unde să se ia un asemenea chilipir în păduricea de la periferia oraşului. Nuanţa lăptoasă, galben albăstrie îi plăcu, deşi nu contribuie la dezlegarea misterului.

Îşi aprinse ţigara şi urmărea absent fuiorul albicios, cumpănind o idee care, încet-încet, prinde contur în unduiri lascive de gheişă cu trăsături primitive. Ar fi ştiut s-o cizeleze, desigur, într-o formă mult mai distinsă. Chiştocul pluti pe apă în scobitura de o rotunjime aproape impecabilă. Atunci faţa i se luminează. Anume atunci îi apăre în minte, fulgurantă şi precisă, geometria ideală a cupei – încătuşată şi jinduind eliberarea din blocul rocii materne. Ziua devenea interesantă.

În sfârşit, după săptămâni de lâncezeală, care formaseră un amalgam cleios în mocirla unei existenţe tot mai lipsite de sens, marcată de lupta cu viciile, singurătate şi atacurile degradante ale melancoliei, recunoscu neîncrezător senzaţia de căldură, împrăştiindu-se nesperată prin membre. Era supleţea sclipitoare, spirituală mai mult decât organică, pierdută-n de ceva timp în ceaţă, cum o grădină năpădită de buruieni îşi uită florile văratice.

Ezita să părăsească locul – un veritabil colţişor de rai acum. Alternarea nuanţelor, pâlcuri de galben ca lămâia, oranj stins sau roşu matur, dar în special, liniştea străvezie a luminii filtrată agale prin nori îl vrăjeşte. Îşi închipui cum s-ar ondula umbrele în chilia unei vestale sau călugăriţe. Apoi fireşte, gândul i se furişă îndrăzneţ sub veşmântul imaginarei fecioare. Apoi şi-l struneşte, ciupindu-şi obrazul, şi revine la viziunea mai actuală a cupei care-i declanşase, în fapt, exaltarea euforizantă.

Ideea începu să-l subjuge progresiv. Devenea impuls pentru acţiune şi sursă de energie regeneratoare. Calea întoarsă o străbate cu sprinteneală arcuită, ca eliberat din păienjeniş. Elan care nu-l împiedică să savureze detaliile scăpate anterior. Îl surprinde învălmăşeala formelor în bronzul revărsat sub picioare, iar în buchetul miresmelor fruste, decadente distinge ocazional firul de parfum specific al unor ierbi şi pe acel nobil, astringent, de pin.

Se bucura de acuitatea redobândită a simţurilor, delicioasă ca un dar. Starea tulbure se mistuia în urmă, nimic decât o aiurare antică şi puţin verosimilă.

Peste câteva zile o întâlni. Era femeia sesizată anterior în vis, de două ori, despre care ştia doar că-i fusese hărăzită. I-a recunoscut imediat profilul şi linia obrazului executat parcă într-un material care întrece în netezime şi opalescenţă fildeşul. Petala lumânării din mâna ei se mlădie abia, gudurându-se cu reflexii calde pe gât şi bărbie. Oare i-a simţit tresărirea şi privirea aţintită? Ea îşi întoarse cu o iuţeală imperceptibilă faţa. Privirea-i alunecă spre el şi înapoi spre altar. Tinereţea ei îl înfioară, însă va realiza aceasta mai târziu. Acum are cupa… în ideal şi femeia… la fel de intangibilă deocamdată.