ai scris atât de frumos că o să mă duc la capătul pământului.
nimeni nu ştie, dar pământul este plat şi la capătul lui poeţii mor căzând în gol spre infinit.
în cădere, e timp (la fel de infinit) ca să-ţi revezi poemele, iubirile, florile mirosite, să corectezi fraze, palme date,
ghionturi, scrisori, chicote, ciupituri, mozoleli, întârzieri, să trimiţi bezelele lipsă, te poţi bărbierii mai bine
sau schimba rime cu alţi poeţi în cădere, cu cei care se antrenează la decădere, la oprobiu, la huliri, respingeri
editoriale, critici huliganice, disperări depresivo-suicidale toamna, sindromul Schuman, cuşca lui Fermat,
nodul lui Cronos, lecţia de latină, capra vecinei, şi alte accesorii subtile scrisului ca de exemplu corsetul de scafandru ,
ceasul CFR, vaza cu anemone, radioul cu lămpi şi pânză roasă de molii, poza ta ultrasecretă, păstrată în portofel
neretuşată, aşa cum te fotografiasem exact acum 137 de ani când îţi făceam curte şi tu râdeai gâdilată de cuvinte
deocheate, inventate doar pentru tine ca de exemplu elopatie, sutienogeamăt, farsonistomie, dar mai ales vraja germană
kuftenbingnedart la care te gâdilai extrem şi cădeai în braţele mele alungite cu 32% că să te prind la timp şi chiar şi mai înaintea
sărutului care urma. Ahh.. erau căderi atât de minunate că frânam cu piciorul stâng deranjând norii, cocorii volatili, avioanele care zburau în zig zag pierdute de radar, doar să prelungesc starea mea de beţie cu tine, delirul acelor ani netrăiţi, pierduţi la scris pentru nevăzătorii orbi, analfabeţii romantici şi fete de liceu care îmi făceau în revers semne de adio cu batiste pline de lacrimi şi petale de nu mă uita.