În cameră e o linişte totală prin care picură tic-tacul ceasului de pe raft.

Poate fi dulce, când predispune la reculegere. În pădure e uşoară şi profundă, epurată de orice larmă. Te opreşti din mers prin frunzele uscate, foşnetul încetează brusc. Le propui celorlalţi să asculte… se pare că auzi fâlfâitul păsării pe care o zăreşti alunecând foarte sus.

Bisericile au propria linişte care te învăluie pe nesimţite, susţinută de flacăra dreaptă a lumânărilor, în zilele când rarii vizitatori se preumblă discret de la o icoană la alta.

De un an frecventează regulat bisericuţa din apropierea circului. Citise texte religioase, însă până la smerenia pură a adeptului are mult. Obişnuieşte să asiste mai des la serviciul divin de când o întâlnise acolo toamna trecută. Când s-a scurs un an? Acum amintirea turbulenţei din primele săptămâni îi provoacă un zâmbet melancolic.

Îi strecurase bileţelul cu numele şi numărul de mobil. Privirea ei… de căprioară pe cale de a o zbughi în desiş, drept în ochi, i-a atins neîmpiedicată inima şi i-a fript-o cu un ecou de prin alte sfere. Îşi mai aminti bătăile sacadate şi adânci din piept, când îi vorbise prima oară. Răspunsul rece, deşi emoţia îi atinse şi ei obrazul şi ochii. Limpezimea aceea fragilă în care ar fi vrut să se piardă, părându-i că îşi regăseşte sinele, încât se minuna de propria cuminţenie. Apoi visa, prezenţa ei care ţese pânze de învolburări luminoase, magice la propriu, depăşind în intensitate orice altă stare cunoscută.

De parcă nu-i spusese că are un prieten şi doreşte să fie lăsată în pace. Parcă nu s-ar fi căscat între ei prăpastia vârstei.

Anii, ce-ar fi dat acum să-i aibă mai puţini. Îl răscoleşte amărăciunea la gândul cât fusese de frivol şi nesăbuit de tânăr. Schimba partenerele, îndrăgostindu-se la orice ocazie. Ele îl luaseră drept om serios. A iubit… aşa credea atunci. De fapt, trecuse prin câteva relaţii care i-au lăsat gustul amar al neîmplnirii şi pe cel mai pipărat al urii. În clipele de luciditate specială era constrâns să admită că nu nutrise cine ştie ce respect pentru sexul frumos. Le admira, le idolatriza probabil, dar simţea şi un dispreţ îndărătnic, considerându-le slabe, inferioare lui ca bărbat. Pe de altă parte, forţa caracterului unor femei îi suscitase mereu o laşitate latentă. Interacţiunea cu ele încordându-l nu tocmai plăcut, încerca să le evite inconştient ca pe o diformitate a naturii. Agrease doamnele sclipitoare, sofisticate care-l flatau cu atenţii, visase la dragostea absolută. Însă mai des se simţise atras imediat de „târfele arogante şi pretenţioase”, cum le-a caracterizat ulterior. O sclipire jucăuşă a pupilelor, atingerea provocatoare a genunchiului şi corabia-i era gata să se lanseze pe valuri neplutite cu pânzele-n vânt.

Revenea invariabil şifonată la borduri, făloasele pânze atârnându-i ca zdrenţe ordinare. Printre altele, cel mai cumplit îl agasau rănile pricinuite orgoliului. Anume ele se cereau vindecate cu doze iraţionale de votcă. Tratamentul arbitrar se putea extinde pe perioade nedefinite.

Toate acestea rămăseseră în trecut, experienţe din care speră că a extras la maximum lecţiile posibile. De un an devenise un om primenit faţă de acel terchea-berchea iresponsabil sau pierde-vară pe tărâmul amorului, privindu-se acum cu jale.

Dar e timpul. Clăti cana, zdrobi mucul de ţigară scumpă în scrumiera primită cadou de la mama…, săraca mama se resemnase în sfârşit după lupta îndârjită cu fumatul lui şi i-o dăruise pe la treizeci de ani. Ezită o secundă în faţa oglinzii. „Nu-i atât de urât dracul, precum îl zugrăvesc”, îşi trece degetele prin părul des, ondulat, presărat ici şi colo cu fire argintii.

Aerul prăfos şi tămâiat din biserică este relaxant, balsam pentru suflet. Se obişnuise să-şi petreacă dimineţile aici în orice duminică, nici nu concepe o altă ocupaţie mai bună pentru orele respective. Frânturi din predică îi picurau lent în conştiinţă, cruce îşi făcea cu un gest larg, cumpănit, repeta rugăciunile, pătruns de o mulţumire şi împăcare rareori încercate la fel de plenar.

Cu excepţia momentelor când lucrează asupra cupei. Poate de aceea nu sfârşise lucrarea încă, îngăduind întinderea ei. Fiecare centimetru îl cântărea ca pe o notă distinctă, cu răsunet unic, din opera ce avea să se nască până la urmă. Graba ar fi considerat-o blasfemie. Ar fi ruinat ineditul lucrării, încât superstiţios, evita să-i contemple forma finală.

Cupa îi apăruse ca o viziune atunci în pădure, cum zăreşti ceva noaptea la fluturarea unui fulger. Reveria de-o secundă i-a rămas gravată în minte. Roca tronează în atelier şi din ea se zămisleşte încet şi dulce, cu fiecare atingere a daltei, odorul lui. E acolo, urmează s-o cureţe gingaş de faldurile materiei, s-o decupeze dintre văluri şi straturi primare ca din ape înţepenite. Şi apoi… îşi lasă pleoapele, îmaginându-şi suprafaţa căpătând luciu alb sub praf, şlefuirea ca-n transă a ceea ce nu poate fi decât o idee a perfecţiunii în sine.