Petre Isachi -Recenzie la volumul 10 zile din martie de Cristina Ștefan
martie 10, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
Petre Isachi -Recenzie la volumul 10 zile din martie de Cristina Ștefan
Opinia mea este că nimic mai greu decât să scrii despre iubire. Iubirea în sine, situată în sfera inefabilului, e miracol, e predestinare, e întâmplare, încât a scrie astăzi despre iubire înseamnă a te afla în polemică cu toți precedesorii. Eugen Dorcescu, doctor în filologie face o reușită prefață, subliniind cu preponderență originalitatea șocantă, frapantă, a volumului 10 zile din martie. Discursul pleacă de la poveste deci este transfigurat eternul cuplu, “Liber ca moartea”, citat din scriitoare, și o primă particularitate prin care, cred eu, Cristina Ștefan merită toate felicitările este că nu se lasă contaminată de cei dinaintea sa. Poezia frapează prin caracterul polemic. Avem ceea ce se numește un lirism interogativ, enigmatic, muzical. De altfel și implică motivele din doi mari compozitori, sugerând motive muzicale, Mozart și Listzt.
Dacă ar fi să traducem poezia, deși transfigurează o temă cunoscută, comodă, poezia este aparent inaccesibilă. Cuplul desigur este pur simbolic, ea este privighetoarea și știm simbolistica privighetorii, ca o cântăreață matinală, cu un tril fascinant, trecând prin opera unor mari scriitori, John Keats, care a scris Odă unei privighetori, Borges care consemnează că acest cuvânt se află în aproape toate limbile pământului și se înrudește mai puțin cu ciocârlia și mai mult cu îngerii. Este un volum fascinant care o să placă în primul rând prin polemica abordată. Primul cu care ploemizează este Eminescu, această privighetoare care întruchipează feminitatea are și nu are din eroina din Floare albastră, deși se vrea cuceritoare ca femininul eminescian nu face aceleași eforturi să-l scoată pe el din sfere și “ceruri înalte…de nu m-ai uita încalte”. Supratema este căutarea fericirii, desigur, dar bărbatul, acel căutător de tril, nu are nimic din perplexitatea bărbatului eminescian:
“Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună”
Iubirea Cristinei Ștefan nu are nimic din nebunia iubirii eminesciene, cu ghilimele de rigoare. În același sens se pot face asociații cu Riga Crypto și lapona Enigel, care mi se pare contaminată în acest text de Ion Barbu de la care împrumută ceva din tehnica versificației și care creează acel Luceafăr pe dos. Ea, privighetoarea este creatoarea lui, a bărbatului. Eugen Dorcescu vorbește de o iubire in absentia. El este un pretext de a transfigura această temă plecând de la folclor, de la Sburătorul lui Ion Heliade Rădulescu, de la Luceafărul, de la Riga Crypto, până la Arghezi cu “ Ai ascultat de gândul cel dintâi. Nu te oprise gândul fără glas”, sau “De ce–ai plecat? De ce–ai mai fi rămas?”, până la ambiguitatea argheziană.
Deci o primă polaritate a lirismului Cristinei Ștefan este caracterul polemic cu cei de dinainte, prin aceasta reușește să se salveze, ceea ce înseamnă un talent autentic. Flaubert spunea că prima grijă a unui scriitor este să nu se lase contaminat de ceilalți, să nu-i imite pe ceilalți și în acest sens reuțita este deplină.
Referitor la titlu, nu întâmplător alege 10, cifra 10 intră în sistemul binar al calculatorului, amintește de Tetraktysul pitagorician 1 + 2 + 3 + 4 = 10, care s-ar afla la rădăcina vieții. Îmi place titlul 10 zile din martie, deși Somnul alb( o alternativă a poetei la titlu) poate suna mai poetic, dar acesta face legătura poeziei cu eternitatea.
Adevărata valoare a volumului stă în această relație intimă cu eternitatea.
O poezie de discutat:
***
refuz câteva verbe
sunând străin şi fals
a se preta de pildă
eu mă pretez
tu te pretezi
el(ea) se pretează
nimic mai enervant
decât acest sens
de înjosire
l-aş înălţa
tu te pretezi la o iubire?
la milă?
poate la iertare…
tu te pretezi la un sărut?
pretatul ăsta apretat nu doare?
azi a trecut un bărbat
foarte aproape de viaţa mea
o făptură de vis
ca o linişte înaltă
a trecut şi mai trece
îl întreb neştiut
cum s-a pretat să plece?
Am ales acest text neîntâmplător pentru că relevă modul de a transfigura iubirea astăzi. Am observat diateza reflexivă, acuzativul, pronumele personal în acuzativ. Dispare din iubirea de azi diateza pasivă a verbului. Este foarte importantă azi diateza reflexivă, subiectul logic sau complementul de agent. A te preta înseamnă a consimți la ceva, poate în afara voinței tale, sub demnitatea ta- tu te pretezi la iubire, la milă, la iertare, iată câteva conotații fără de care iubirea n-ar exista. De observat că bărbatul este o ființă pasageră, “a trecut…și mai trece”. De observat că iubirea devine un act personal și de pretare, nu mai intră în iubire dorința eminesciană(“ îl vede azi, îl vede mâini/astfel dorința-i gata”), nici fatalitatea, poate mai mult întâmplarea care nu exclude fericirea. Citind și observând zilele, în această formulă a cifrei 10, se observă că începând cu ziua a noua și continuând cu a zecea zi, intensitatea iubirii descrește dar este insinuată moartea. Excepțional realizată în opinia mea relația eros- thanatos, deosebit de firesc și aici originalitatea scriitoarei își pune amprenta prin întrebarea dacă la începerea următoarei cifre 10 va fi același el sau nu va fi tot el.
Sincer să fiu, povestea de dragoste mi se pare excepțional legată de Romeo și Julieta lui Shakespeare prin acest motiv al privighetorii- ascultând privighetoarea cei doi rămân nedespărțiți, dar în moarte.
Originalitatea frapantă- cum a spus Eugen Dorcescu- este evidentă prin relația neostentativă și prin ceea ce numim noi metafizica iubirii, tranfigurată în toată literatura de acest tip a lumii. Ideea este supratema volumului pentru că autoarea transfigurează și metafizica omului contemporan, tastele calculatorului putând șterge imediat orice poveste de acest tip.
“nici nu ştiu acum la final
ce iartă iubirea în joc virtual
ce strânge în laţ ce-adună la schimb
ce capăt îşi vinde
pe bani de argint
paradigma din mit
apasă blând
butonul delete”
Îmi pare un limbaj poetic cuceritor, evidențiat prin poemul meu preferat, m-am visat un portret pe zăpadă, cel mai bun poem, implicând motivul zăpezii ca simbol al purificării, al candorii, al neîntinării, pentru că totul se întâmplă în vis, o iubire idilică.
Mă visam un portret pe zăpadă…
***
singur vis
întunericul nou
aşternut pe abis
într-o coajă de ou
singur vis
primăvara-n secundă
înflorit nepermis
într-un trup să te-ascundă
singur vis
cu o boabă de rouă
tremurat şi dezis
căii albe şi nouă
singur vis
spart în noapte de muguri
suntem cer interzis
suntem ruguri
Aceasta e poezia care rezistă timpului!
Comentarii recente