Urăsc. Din toată ființa, din toți porii. Urăsc să dorm. Clipele alea de incostiență, de rupere de o realitate, de regulă, oribilă, dar totuși realitate. Urăsc să nu fiu conștient. Să nu contemplu. Să nu simt. Să nu iubesc. Să nu exist. Urăsc că voi muri. Curând. Foarte curând.

Urăsc să știu că, în orice clipă, lucruri din preajma mea vor exista și după mine. Că oamenii, cunoscuți sau nu, vor vedea și după mine frunze.

Urăsc să știu că moartea e o chestie atât de banală, dar atât de definitivă. Urăsc să știu că muzica va continua să aline, peștii vor continua să înoate, cercul va rămâne perfect, șampania va face bule, femeile vor rămâne apetisante, că amicii vor juca fotbal în fiecare vineri seară, apoi vor bea bere… și tutun… și politică.

Urăsc că sunt atât de conștient de toate astea, tot la fel de mult precum urăsc să nu fiu conștient. Urăsc că pot scrie despre asta.

Urăsc că nu pot crede în ceea ce cred alții că ar trebui să cred pentru a nu mai lăsa ura să mă lege lângă scorbura deznădejdii.

Urăsc că simt nevoia de a nu fi înțeles. Urăsc că nimic înseamnă totul, că vorbele vor zbura în toate direcțiile și fără ale mele.

Urăsc că, la un moment dat, copilul meu va avea aceleași senzații.

Urăsc că nu voi mai scrie poezii proaste. Că poate cineva va vărsa o lacrimă iar eu nu o voi putea șterge. Că primul impuls este să fug. De orice. De oricine.

Urăsc că îmi doresc să nu mă doară. Urăsc că îmi doresc să mă mai doară. Că somnul ăla pe care îl urăsc, mă urăște la rândul lui. Urăsc că nu pot sta treaz continuu. Urăsc că uneori somnul îmi dă putere.

Urăsc să gândesc că urăsc atât de tare. Urăsc să protestez împotriva urii care smulge din mine hălci de resentimente. Urăsc să admit că ura asta e firească până la un punct. Să admit că e absolut nefirească. Să o reneg, să o accept, să o resping, să o pipăi, să o aud.

Urăsc să-mi spun că n-am scăpare. Că, până la urmă, cer prea mult. De la mine. De la ura mea. De la ura somnului meu. Urăsc să mă întind spre adevăr. Urăsc să mă cufund în iazul plin de cuvinte mincinoase pe care mi le inoculez urând.

Urăsc să depind de mine. Urăsc să știu că nu știu nimic, în afara faptului că nimicul e singurul pe care nu îl urăsc.

Dar cel mai tare, mai profund și mai ireversibil, urăsc că pot să urăsc fără să simt că urăsc.
Doar am spus: sunt un om foarte rău.