EUGEN DORCESCU- Poetul între critica literară și necunoscut

 

Următoarele considerente despre o apariție editorială de excepție le voi scrie cu bucuria unui Evrika! literar românesc. Cartea Nirvana, cea mai frumoasă poezie, a scriitorului Eugen Dorcescu la Editura Eurostampa, Timișoara este o rara avis pe firmamentul Bibliotecii Naționale a României din motive strict teoretice, estetice, de artă, de istorie literară. Această afirmație este contrabalansată cu un PR nevăzut, neauzit, în rândul criticii literare de elită care nu mai prididește să izvorască recenzii, festivaluri, lansări de carte mediocră, fast și premii, pentru o literatură de conjunctură, superficială, comercială, lăsând adevăratele valori să se descurce underground, să-și promoveze singure opera, pe internet, printre prieteni, așa cât să nu dispară complet. Nu-i de mirare că nu mai avem o istorie a literaturii române după  ’89, pentru că după aparițiile recente ar fi cuprinși scriitorii pușcăriași, autorii de catrene agramate care umplu revistele derizorii, dar și cei vampirici sau erotici grobieni. Critica literară de azi trece prin aceleași hurducături sistemice ca și societatea, prin aceleași evaluări îndemnate politic sau de interese de grup autointitulat literar. Este trist, însă mai sunt excepții iar volumul amplu de care vorbesc, poate constitui excepția care face reala regulă în cultura de azi.

Nirvana, cea mai frumoasă poezie este, în fapt, o ediție critică a operei scriitorului Eugen Dorcescu cuprinzând o selecție din volumele de autor PAX MAGNA (1972), DESEN ÎN GALBEN (1978), ARHITECTURA VISULUI (1982), CULEGĂTORUL DE ALGE (1985), EPISTOLE (1990), CRONICĂ (1993), ABADDON (1995), EXODUL (2001), POEMELE BĂTRÂNULUI (ELEGII) (2003), MOARTEA TATĂLUI – O cântare a treptelor (2005), PIAŢA CENTRALĂ (2007), DRUMUL SPRE TENERIFE (2009), ELEGIILE DE LA BAD HOFGASTEIN (2010), NIRVANA (2014).

Despre câteva din aceste volume am scris de-a lungul anilor, păreri de simplu cititor și le voi arhiva în acest articol întru preocuparea mea de a înțelege marele și misteriosul scris al unui poet profund, căutător sinelui și al lui Dumnezeu.

 

Revenind la ediția Nirvanei, cea mai frumoasă poezie, despre care, iată, un selector cu prestigiu profesional întocmește azi un studiu hermeneutic de amploare, analitic și doritor decelării fără erori a tainelor și evoluției poetice dorcesciene; vorbesc despre demersul entuziast al profesorului Mirela Ioana Borchin de la Universitatea Timișoara.

ESEUL  HERMENEUTIC, sub titlul Eugen Dorcescu sau vocaţia vectorială a Nirvanei, cuprinde o structurare interesantă a operei lui Eugen Dorcescu, în trepte creative și motivații, în simboluri poetice, metafizice, spirituale.

Poetica treptelor

Treapta întâi: Visele apelor

Treapta a doua: Visul celtic

Treapta a treia: Dulcea moarte

Treapta a patra: Adâncul. Nimicirea. Abaddon

Treapta a cincea: Thanatos

Treapta a şasea: Absenţa

Treapta a şaptea: Bătrânul

Treapta a opta: Prima treaptă a cerului

Treapta a noua: Nirvana – impresie şi expresie

 

Orice operă literară își află interpretări diferite iar un cronicar rezonează subiectiv în interpretare cu autorul recenzat. Faptul că azi, o operă de întinderea celei dorcesciene( o jumătate de secol),  își găsește teoretizarea într-un eseu publicat alături de crâmpeie poetice selectate nu poate fi decât  o insulă edenică în marasmul închis, ermetizat, al criticii literare din ultimii ani, blocat la literatura și teoria literară a bunicilor și părinților noștri. Apreciez acest demers inedit pentru că este vremea să înnoim dicționarele, manualele, cursurile, plictisite de aceiași clasici care rămân moderni, în timp ce poeți de înaltă valoare, contemporani, sunt ignorați. Poate că acum este vremea unei schimbări inovative în literatura română, schimbare fondată de oameni apolitici dar profesioniști atestați care să actualizeze teoria și practica literară.

Vremea a trecut, acumulările, mijloacele de expresie s-au diversificat, din păcate fără ca toate aceste decenii de scriere literară să fie subiect de dezbatere și încadrare teoretică. Cel mai bun exemplu este acest eseu hermeneutic pus față în față cu tot ce a consemnat critica literară despre Eugen Dorcescu în ani.

O lucrare model de critică literară aparține lui Laurențiu Ulici,  anul 1995, Literatura română contemporană, lucrare care consemnează pe câteva pagini evoluția scriitorului Eugen Dorcescu în primele sale volume publicate, o evoluție de asemenea în trepte, încadrându-l în “parnasianism pe filieră barbiliană” și fiind “un poet cu apetit teoretic, nereceptat cum se cuvine, probabil din pricina aparențelor de calofilie rece și de plutire în abstract a dicțiunii”. Prima treaptă ar sta sub semnul “contemplării impersonale (…) al acuității reci a percepției ce dă la iveală, asemenea gheții înflorind pe geam, geometrii cristaline.”

Laurențiu Ulici considera că în primele două cărți “ținuta severă formal absurdului(…)accentuează linia impersonală de oracol sau de ritual, sporind misterul semantic al fluxului verbal.”

A doua treaptă ar fi ilustrată de poemele din Desen în oglindă și Arhitectura visului constând în revenirea eului liric mai aproape de întâmplările proprii, “temperatura lirică devine crescută și prin revelarea senzorialului și a concreteței în imagistică și diversificarea prozodică.”

A treia etapă de evoluție și ultima, la care studiul lui Laurențiu Ulici a ajuns, se referă la reflexivitate  devenită în Culegătorul de alge, “riguroasă și liberă prozodic, metaforică și descriptivă”.

Percepția lui Laurențiu Ulici s-ar caracteriza printr-o viziune distantă, treptele situându-se la atitudinea eului liric față de spațiul poetic în care creează, fără atingeri de sens metafizic analizat, ba chiar numai cu grija prozodiei de necădere în manierism după cum și afirmă la finalul eseului.

La capătul opus, eseul Mirelei Ioana Borchin a transformat un volum antologic într-o ediție critică, antumă, a operei dorcesciene.

Afirmă chiar din incipit:

“Foarte multe etichete i s-au ataşat lui Eugen Dorcescu de-a

lungul vremii: poet metafizic, mistic, religios, modern, european.

Parţial, cu finalităţi limitate, ar putea fi citit din toate aceste

perspective. Numai că poezia lui Dorcescu instituie un orizont

spiritual îndepărtat şi dramatic, atinge un nivel estetic uluitor şi, în

complexitatea şi integralitatea sa, nu se lasă cuprinsă într-o formulă

literară sau de altă factură. În mod analog, şi Poetul se sustrage

oricărei încadrări, arătând, de fiecare dată, că este mai mult decât

ceea ce s-ar putea spune despre el, dintr-un unghi sau altul.”

 

Cred că entuziasmul interpretării unei opere literare, atunci când exegetul analizează prin înseși ochii autorului ar defini optim ramele, perspectiva, mesajul și chiar dacă riscul este să se facă literatură din literatură iar studiul să tindă spre opinii mult prea personale, opera în sine capătă PR și impactul la cititor meritat.

Laudabil studiul acesta și defalcarea din opera lui Eugen Dorcescu a 9 trepte de exprimare, de limbaj, de simbolistică, este o structurare muncită cu obstinație și plăcerea lecturii, este, de fapt, un dialog minunat între explicitarea poeziei și motivațiile personale ale autorului, tandem care numai printr-o absorbție profundă a versului este realizabil cînd e vorba de compatibilitatea autor- exeget.

Remarc interesant și original acest traseu eseistic, pentru un drum inițiatic în brahma, un drum spiritual spre Nirvana eului liric, reperat de doamna Borchin în  avatarul acestui homo spiritualis Poet, pe care îl susține într-un abscons ton didactic, convingător și convins în,  de altfel, un produs literar rafinat, subliminal stilat, punctual și punctat prin propoziții ritmate, dintr-un singur cuvânt, menite a trasa itinerariul. Călătoria spre Nirvana, un alt arhetip, este Poezia Poeziei unei vieți de scriitor, este apogeul după care mai rămân doar sensurile abstracte, nimic fizic, material, doar ideatica unei existențe. În acest sens un alt perfomance al eseului constă în selecția reperelor din poezia dorcesciană, reprezentative acestei interpretări, selecție atentă, de forță, argumentativă nu numai verosimil ci și imanent.

La finalul lecturii, parcurgând citatele și argumentele autoarei am realizat că studiul făcut abia deschide perspectiva unei analize profunde, că această interpretare este o alegorie la unitatea scrierilor dorcesciene, a evoluției unui scris, a unui limbaj, mai mult decelate psihobiografic decât poematic.

-MIB: Toate visele sunt posibile căi spre Nirvana. A cărei intuiţie

Poetul a avut-o foarte devreme. În timp şi spaţiu fiind, el a încercat

mereu să acceadă veşnicia „nespaţiului şi a netimpului”. Râul îl va

duce până în pragul Nirvanei.

-ED: În Ecclesiast se spune că El Shaddai ne-a

sădit în suflet gândul veşniciei, al infinitului. Aşa se explică

neliniştea omenească. Nimic din ce-i aici nu-l mulţumeşte

pe muritor, ceea ce probează că, de fapt, el aparţine unei

alte lumi. Unii resimt mai acut, mai dureros această nonapartenenţă.

Eu sunt unul dintre aceia. Riscând să par

artificial şi preţios (deşi îmi încep ziua, fiecare zi, cu

Scriptura şi cu condeiul în mână), îţi voi reproduce o notă

la Ecclésiaste din La Bible de Jérusalem: „Ce qui, dans

l’homme, est de la terre y retourne. Mais comme rien icibas

ne peut le satisfaire, tout en lui ne vient pas de la terre,

et ce qui est de Dieu retourne à Dieu”.

 

Este un dialog minunat întreținut de confesiuni de o parte și de cealaltă, un duet al intimității lirice între doi erudiți literari ceea ce dă unui cititor un sentiment de apartenență caldă la înțelegerea poeziei, la scopul ei universal, acela de frumos uman.

 

Nirvana, rămâne cea mai frumoasă poezie și în conștiința cititorilor, cea mai profundă finalizare lirică a unui Poet, cea mai stilată metaforă ivită de mintea umană ca reprezentare eternă. Și ce alt apogeu putea atinge iubirea ideală dintre doi oameni admirabili pe care îi iubesc dincolo de timp, de vers, de scrieri, Olimpia Octavia Berca- Eugen Dorcescu, iubindu-le iubirea.

Articole din arhiva Jurnalului de lectură

 Eugen Dorcescu- alchimie existenţială

A scrie despre scriitorul Eugen Dorcescu, poate fi o îndrăzneală demnă de satiră sau poate fi, şi impulsul meu a fost un periplu pe un traseu de călătorie dificil, cu peşteri în care homo spiritualis a făcut din cuvânt arealul „acasă” (cf. un interviu al autorului, în Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009, p. 238 – 240).

Mă voi opri din aventura cunoaşterii, la peşterile poeziei, pentru că înţeleg această lucrare ca zbaterea intelectuală dintre conştient şi subconştient, ceea ce Eugen Dorcescu a recunoscut a explora în lirica sa:

„Tema şi chiar stilul scrierilor mele îşi au sursa exact în penumbra ce rezultă din impactul subconştientului şi conştiinţei” (Op. cit., p. 239)

Ultimul volum de poezii al autorului, cu incipitul „drumul spre tenerife” m-a dus cu gândul la o călătorie în locuri exotice, pe tărâmuri edenice şi ezoterice, deşteptându-mi asimilări odiseice, mitologice. Nu era să fie doar atât.

Critica elitistă, de care Eugen Dorcescu beneficiază cu prisosinţă,

pune acest itinerar într-o ramă mistică, un drum iniţiatic, cu o argumentare religioasă amplă, pornind de la perceptele Sfântului Augustin şi continuând cu apostolatul Sfântului Pavel. Sensul dat călătoriei eremitului sau scribului este cel de înalt standard duhovnicesc.

Eu, simplu cititor, l-am întrevăzut un parcurs amplu, liricizat în

limbaj modernist, un traseu spiritual de purificare, în sensul cunoaşterii etapelor sale. L-am interpretat într-o glisare arhetipală a călătoriei pe conştientizarea spiritual-religioasă a omului scrib, însă în forma laică a aspectelor vieţii.

Am citit poemul, şi este un poem alegoric unitar în 50 de trepte, pe nerăsuflate. Dat fiind designul fluvial al cuvintelor, te arunci în lotca sensurilor şi priveşti riveran, nu ai insule, drumul e lin şi detaliat atât de contemporan, încât doar descrierile relevate îţi amintesc de momentul lecturii. Altminteri, călătoreşti imagistic şi sonor, printre metafore şi armonii muzicale aparte, siderale, în acest limbaj eteric, propriu spiritualităţii.

Itinerarul e scrisul în sine, este cuvântul fără de moarte, care porneşte din oceanul gândurilor şi devine circumferinţă, un parcurs închis, finalizat în voinţa lui Dumnezeu. Călătoria este destinul scribului, în triada, poet, scrib(eremit) şi drum, ca elemente de analiză ale acestui parcurs: Omul Poet, Spiritul lui(eremitul) şi evoluţia lui(drumul).

Spiritul lui(eremitul) şi evoluţia lui(drumul). În simbolistica aceasta, reflexiile, întrepătrunderile de sensuri şi concluzii trasează crezul filozofic demonstrat al autorului.

Chiar prologul anunţă un trio călător. Dungile prelungi sunt scrisul,

călimara e inspiraţia, muza, iar oceanul substituie universul gândurilor, toate sunt arsenalul Poetului, care nu bănuia, poate, acest destin ce s-a trasat de la sine, desenat pe suflet.

prolog

„dungile prelungi

paralele

ale norilor peste

ocean

la orizont călimara

ascuţită

a insulei

oceanul

nesfârşit

manuscris

papirus lichid

scris cu alb pe

albastru”

„călătoria spre tenerife

a început când nimeni

absolut nimeni nu

bănuia că drumul se şi

desenează în negura serii

în negura sufletului

eu bănuiam desigur cel mai

puţin sau la fel de puţin

precum oricare altul”

Toate crâmpeiele de viaţă sunt cuprinse: zboruri mici…amintirile, refrenul florilor de bounganvillea:

„bouganvillea multicolore

cu insuportabila lor

frumuseţe

eu merg

spre acel palmier înflorit

spre acel palmier

calcinat”

Toate momentele zilei- zorii, dimineţile, serile, miezul nopţii, anu¬mite alte ore, sunt filtrate spiritual.

„în fine acasă seara

cina conversaţii prelungite

până târziu

apoi

somnul negru morbid

somnul îngrozitor infernal

somnul duşmanul meu”

Poetul le cuvântă gradat, în scara evoluţiei înţelegerii de sine, într-o spirală creativă a propriului misticism şi a propriei viziuni filozofice.

„dinspre noi cei ce suntem înspre noi cei

ce devenim călătorind

amintindu-ne că unul din îndemnurile

supreme s-ar putea formula astfel

încearcă să fii ceea ce vei deveni

iată Eu Cel ce sunt Eu singurul

care sunt”

Fiecare pas înseamnă devenire, fiecare element ambiant înseamnă clarviziune existenţială, înseamnă treaptă pe destinul Poetului, oglindit de însoţitorul său la bord, scribul.

Acest poem este alchimia existenţială a creatorului de cuvinte potrivite, ideatica lui Eugen Dorcescu. Drumul spre Tenerife devine parte spirituală, devine un al treilea Eu, în această operă, în triptic vieţuitor:

„drumul goneşte

mă dă deoparte

mă lasă în urmă

îşi zice eremitul în

aspra lui clipă de luciditate

în tăioasa lui clipă

de cumpănă de ezitare

de îndoială”

Toate elementele riverane acestui drum sunt, ce-i drept, accesorii mai mult sau mai puţin importante, dar triada în permanenţă simbiotică , eu-ul poetic, scribul şi drumul, sunt diagnosticate pas cu pas în devenirea lor.

Dialogul cu alter ego-ul:

„depărtarea de unde

izvorăşte

imensa tăcere roşie

incendiată

a soarelui

nu suntem liberi

a rostit însoţitorul meu

nevăzut

nimeni nu este şi

nici n-a fost

liber

vreodată

acum

bătrânul eremit târăşte

cu sine la

lumină

cadavrul coşmarului

târăşte cu sine

piatra de moară

a tuturor viselor

negre prin care-a trecut

târăşte cu sine

coşmarul nocturn

coşmarul

diurn

se târăşte pe sine

ca pe-o strivitoare

povară

pe drumul limpede

măturat în

zori

de aceiaşi îngeri

leneşi, calmi şi

romantici”

Un final metafizic al unei parcurgeri depinzând de destin, un crez resemnat, asumat sentinţei finale, în sens ortodox şi moral, la confluenţa dintre real (conştient) şi ireal (subconştient), îmi relevă un poem psiho-filozofic rafinat şi cuprinzător.

„a pus capăt începutului

şi a pus un început

capătului

scoţând drumul din

neant din increat din

abis

scoţându-l curat nou

pur neatins

drumul

în sfârşit

drumul spre ceea ce numeam

real ireal

convenţional nonconvenţional

probabil

improbabil oniric”

Circumferinţa existenţială, cercul creator şi reluarea din orice punct al unei predestinări, confirmă spre final ineluctabilul destin.

“în hanul acesta nu se întâmplă

niciodată nimic deşi

s-a nimerit să fie

construit chiar pe

drumul spre

tenerife

totul se reia se

repetă iată

până şi hangiul

care-a pierit

a fost înlocuit de

el însuşi

şi-am înţeles

desigur

că şi cronica drumului

această însorită cronică

a eternităţii

cum am numit-o

cândva nu

de mult

se încheiase”

Şi pentru ca noema să fie subliniată, ireprehensensibilitatea mistică a ursitei Poetului se localizează imanent în legea divină. Pumnul lui Dumnezeu face din acest drum spre Tenerife, spre început şi sfârşit, orbita avatarurilor creatoare.

epilog

„tenerife

pumnul lui Dumnezeu

strângând laolaltă

ţinând împreună

infernul şi

paradisul

*

drum de întoarcere?

nu există drum

de întoarcere”

Un final mai puţin resemnat, îl voi circumscrie acestei călătorii în spirit poetic, după Osho:

„Numai primul pas e greu. Mai departe călătoria e simplă. E o vorbă care spune că primul pas e aproape întreaga călătorie.”

Când devii conştient de spiritul tău, iluminarea aceasta te-apropie de Dumnezeu, drumul spre Tenerife e calea.

Eugen Dorcescu- Elegiile de la Bad Hofgastein- Ha’ adham între Prolog şi Epilog –

În colecţia Lyra, Editura Mirton, Timişoara, 2010, au apărut Elegiile de la Bad Hofgastein, de Eugen Dorcescu. Scrise spre sfârşitul anului, septembrie-noiembrie 2010, elegiile poartă însemnul omului de pământ, ha’ adham, ca o nouă trecere spirituală. Citind (mi-este cunoscut, de acum, versul profund al autorului), întrevăd limpede acest noiembrie cuvântat elegiac, un noiembrie ca o mamă obosită,

pregătindu-şi iarna, prefaţând-o.

Regăsesc monologul în căutarea dialogului cu Dumnezeu, dilemele existenţiale dintru o conştiinţă problematizantă în lumea noastră desacralizată, regăsesc acelaşi râu călătorind prin sensuri, complicând, tăgăduind şi formulând într-o ardere lentă. Dar, de această dată, râul melodic are o albie adâncită, poate chiar până în teluricul creativ al autorului, ca o iniţiere a însingurării omeneşti predestinate. Plecarea mamei dintre vii, dispariţia ei ca făptură pământeană şi această durere de fiu nu mai sunt doar umane, ci ţin de Fiinţa însăşi.

Între Prolog şi Epilog, cele 28 de elegii omagiale mamei au harul de a crea un univers închis, acea limitare a zărilor, acea închisoare a mentalului, izvorâtă de moartea părinţilor, părăsirea de neoprit şi întemniţarea sentimentelor celor rămaşi.

Stihurile, undele râului, curg povestind,

„Vântul adună de pe/ mormânt/ frunză cu frunză” şi rememorează momentele dragi, amintiri desfăşurate în slide show, aducând

panseuri existenţiale.

De fapt, cred că în asta constă măiestria autorului: filtrarea filozofică între a fi şi a nu fi:

„între ziua de-atunci şi

ziua de-acum,132

e numai această

cognitio mortis experimentalis”.

Nouă în stilul lui Eugen Dorcescu, m-a marcat atenuarea evidentă a acelui homo religiosus, în favoarea filozofului punctual, glisat pe interpretarea momentelor epicizate. Această caldă confesiune „in personalia” este cu vector clar spre trecere, un discurs singur, un unic text dedicat, în ecuaţia mamă-fiu, pământ-om, aceleiaşi fiinţe:

„…cea mai prezentă,

în imensa-i

absenţă,

e mama”.

Flash-uri, parcă fotografieri vii, filmări de sentimente –

„Mama stă-ntinsă pe catafalc”, „ce-aş face, oare, /dacă mamei/aş dori/să-i trimit o scrisoare?”, „am rămas pân’ la ziuă, /privegind lângă ea” –

fac, dintr-o realitate funestă, relevări ale ego-ului vizionând, depăşind, sublimând hotarele cunoaşterii, conotaţiile ce tind spre absolutul ideatic:

„Acum,/ după această răscruce /de drum ,/ sunt altul…/Sunt altcineva”.

Dedublarea, încercarea străbaterii limitelor şi disperarea scindă¬rii, în această durere unică, irepetabilă, au dat versuri sacralizând mama, ca arhetip universal al devenirii materiei:

„În ce chip poţi plânge,

cum poţi a deplânge

pe cel care pleacă

din propriu-ţi

sânge?”

Şi conchide poetul, cu noema existenţialistă în imagine restrânsă:

„Ei au murit, poate

încă mai mor,

spre-a fi vie Fiinţa.

În adâncul ascuns,

sub iluzoria lume a

slavei deşarte,

Fiinţa-i sinteza de nepătruns

dintre viaţă şi moarte”.

Finalul elegiilor, Epilogul, fraăează, însă voi lăsa cititorilor să dezlege acest mister, întru bucuria înţelegerii adâncului albiei conceptuale.133

Mai vreau doar să concluzionez în chiar ideea regăsită printre elegii, unde poetul spune:

„Citesc

Cien años de soldad în Bad Hofgaistein,

în Hotelul Germania, apartamentul

404, sus, pe terasă”.

Şi, pentru că mereu am înţeles acest roman marquezian ca pe însăşi filozofia modernă a singurătăţii genetic umane, voi cita din finalul său relevant, poate pentru închiderea cercului nimbus al poeziilor lecturate:

„Dar înainte de a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau mirajelor) va fi ştersă de vânt şi alungată din memoria oamenilor (…) şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”

(Gabriel Garcia Marquez – Cien años de soledad).

Ce este omul de pământ, ha’ adham, aş fi întrebat.

Eugen Dorcescu a răspuns:

„Nu este decât o suflare, adică, în cele din urmă, nimic.”

 

EUGEN DORCESCU- 111 POEZII, Antologie de autor

Ne aflăm la un nou eveniment editorial, un volumul antologic al poetului Eugen Dorcescu, 111POEZII,  Ed. Calameo, 2013, cu versuri selectate din volume anterioare de autor Omul de cenuşă (antologie1972 – 2001), 2002; Biblice, 2003 ; Elegii, 2003; Moartea tatălui, 2005; În Piaţa Centrală, 2007; Omul din oglindă (antologie 2003 – 2008), 2008.

volumul Exodul, 2001), Drumul spre Tenerife, 2009 şi Elegiile de la Bad Hofgastein, 2010, cu un motto clar tematicii abordată de scriitor.

 

La duración de nuestra vida es de setenta aňos,

la de los más  fuertes, ochenta, pero en su mayor parte no son más  que trabajos y miseria, pues pasan aprisa y nosotros volamos.

(Salmo 90/89, 10)

 

Durata de viata noastră de viaţă  este de șaptezeci de ani, la cei  mai puternici, optzeci, dar pentru cea mai mare parte aceştia sunt doar locul de muncă și mizerie,

ei trec repede şi zburăm.

(Psalmul 90/89, 10)

 

Imaginaţia unui poet aduce lirismul, imaginea dată de poet vizibilizează înţelepciunea, ceea ce rezultă vedem cu ochii minţii sensibile şi este poezia. La poetul Eugen Dorcescu acest parcurs trasează repere în toate trei etapele creatoare, spiritualizând trăirile interioare până la reflectare divină. Nu este întâmplător motto-ul acestui volum- sinteză a operei poetice de până acum, distinsul professor, doctor în  filologie, se află la vârsta biologică propice exprimării existenţialiste şi la apogeul creaţiei menite reflecţiilor interpretate hermeneutic

 

Cele 111 poezii au ca incipit prologul unui discurs liric unitar, o confesiune despre şi cu Dumnezeu, poezii de esenţă a limpidităţii contemplative vieţii parcurse între capetele segmentului destinat, la final, regăsirea înţeleasă divin iar în parcurgerea acestui itinerar aflăm reperele sugerate determinant existenţialist. Ce este important să vezi, să înţelegi, să gândeşti în viaţă până ajungi să vezi, să înţelegi şi să-L gândeşti pe Dumnezeu?

P r o l o g

(în tăcere)

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar, de simplu, de senin,

Cum ai tăifăsui cu un vecin…

E drept că El tăcea. Sau, mai curând,

Iradia în  fiecare gând

(…)

Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,

Tăcerea era drumul către El.

Aşa-I vorbeam. Spunâdu-I tot, deschis,

Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.

Poetul modern al poiesisului mistic, Eugen Dorcescu, crează în literatura contemporană poate cea mai înaltă comprehensiune a “unui mare poet religios”, aşa cum a fost numit de Adrian Dinu Rachieru în prefaţa la volumul Omul de cenuşă, 2002 şi după cum întreaga critică – atentă la valorificarea şi catalogarea valorilor autentice în literatură- îi conferă un prim loc meritat în ierarhia poeziei de religiozitate românească, în pofida notoriei  modestii care caracterizează acest cerebral şi erudit scriitor.

 

De aceea parcurgerea întregului volum devine o lecţie despre treptele spiritualizării în sensul cunoaşterii mistice şi aş îndrăzni să spun aici despre o formatare a mitului la Eugen Dorcescu: dacă în cunoaşterea mistică revelaţia a stat fundament – Saul pe drumul Damascului, sfinţii creştini, chiar persoanele simple prin vise- în scrierea domnului Dorcescu, cunoaşterea divinităţii vine din înţelegerea propriei existenţe. O existenţă umană pusă în balanţă cu credinţa religioasă, cu perceptele şi iniţierile ei.

 

Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip ?

Când trupul meu se-apleacă peste unde,

Cel din adânc tresare şi se-ascunde —

Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.

Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic :

Nu pot şi nu încerc să le despic

 

Poezia lui Eugen Dorcescu nu poate fi privită de aproape, misterele se percep subtil, la orizontul intuit se călătoreşte printre sensuri filozofice existenţialiste de a fi real sau de a nu fi semnificativ, căci spaţiul acestei poezii, vertical, poate atinge prea adâncul sau preaînaltul mistic contemplativ.

 

Mi se pare credibil sau nu,

dar singura absenţă concretă a

zilei eşti Tu.

A zilei de azi, a zilei de

ieri,

a tuturor inutilelor mele

vegheri.

 

Între notele critice despre poetul Eugen Dorcescu mi-a atras atenţia scriitorul Andrés Sánchez Robayna care defineşte lirica domnului Dorcescu fiind europeană ca sorginte, cunoscută  în Occident, subliniind modernismul ca gen literar de încadrare a stilisticii şi a exprimării poetului.

 

“Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice…”

 

Regăsesc aceste elemente şi mijloace specifice modernismului la fiecare vers citit, atât la cele albe, cât şi la cele în rimă, de o prozodie fără cusur.

 

Viziuni bacoviene,

“În târgul extraplat e toamnă iar.

Aşa cum a mai fost. Şi-o să mai fie ?

Mucegăita ei dulcegărie”

nostalgii,

“Fiicele bătrânului nu

l-au uitat, deşi, de fapt,

nu-l mai ţin minte.

El nu le-nvinovăţeşte, el nu

învinovăţeşte niciodată pe

nimeni (poate tocmai de-aceea

nu-l mai ţin minte),

el contemplă liniştit marele

râu al timpului”

familia, pierderile, amintirile

“Tatăl

zace de-un

an în ţărână.

Acesta-i adevărul

empiric.

Adevărul empiric,

dar nu indubitabil.”

sunt repere ale călătoriei sinelui care relevă în confesional destinul ca imanenţă, ochiul liric întors în afară, către familie, absenţe, suferinţă, locuri şi umbre reflectă, din nou, elegiac singurătatea cu Dumnezeu, conferă divinităţii primordialitate în întâmplările sorţii.

 

Tocmai succesiunea acestor marcări dar şi trecerea în periplu de la sinteze ideatice mistice-  ca în poezia

Credinţă

Al treilea şi ultimul nivel,

Cel revelat, e mai presus de-aceste

închipuiri şi-nspăimântări terestre.

Doar duhul se încumetă spre el,

Doar duhu-n zboru-i liber către El,

Şoptind, ca ucenicul: Domnul este!-

la cotidianul citadin, denaturat, imund, de la inefabilul unor tablouri mirifice la formulări frapante, fac din acest joc cerebral o lectură unitară, incitantă.

Şi iată cum poetul susţine spre final exact revelaţia despre care vorbeam la începutul  acestei lecturi, o revelaţie a înţelegerii sinelui în mâinile divine, când abia după viaţa parcursă omeneşte aflăm adevărata viaţă divină, un precept creştin semnificativ.

 

Final

Aidoma cu penitentul fiu,

Încep viaţa mea de după viaţă.

Voi sta curând cu Domnul faţă-n faţă –

Cum am şi stat mereu, fără să ştiu.

 

Dacă după anii ‘90, Laurenţiu Ulici spunea despre Eugen Dorcescu, recenzat ca poet şaptezecist, că ar fi “aceeaşi idee a întoarcerii eului liric spre sine însuşi, cu descoperirea clocotului interior, iată că în anul 2013, încadrarea scriitorului atinge cote maxime:

“Cu riscul repetiţiei spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnaţi şi mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre şi Carpaţi.”  -Virgil Nemoianu

Lectura acestui nou volum, 111 POEZII, face evidenţă trecerea la etape superioare de gândire a poiesisului, universalizată prin sensul religios asumat.

 

Cristina Ştefan, sept, 2013

 

Recent, a apărut cartea de versuri a profesorului doctor, Eugen Dorcescu:

N I R V A N A– o p o s t b i o g r a f i e – Olimpiei-Octavia. In memoriam- EDITURA MIRTON; Timişoara, 2014

Poetica iubirii nu are timp şi spaţiu, nu are cronologie şi locuieşte eternitatea odată cu umanitatea. Marile iubiri, transcrise de-a lungul vremurilor, s-au citit pe două planuri metafizice, etern-efemer, destin-suferinţă umană, poetul covârşindu-şi existenţa prin conexiune cu infinitul, contemplate- prin sublimarea iubirii în divinitate- ca iubire universală. Nirvana, starea spirituală cea mai înaltă, starea de fericire nepământeană, acolo “unde nu e nici întristare, nici suspin”, o stare dată doar iniţiaţilor în tainele evoluţiei spirituale, de fapt, apogeul iubirii ca sentiment conştientizat profund. Nirvana, dincolo de viaţă şi moarte, este şi poetica lui Eugen Dorcescu în momentele de durere deznădăjduită a pierderii marii şi unicei sale iubiri…

 

“Un gând, ce mă purta vibrând.

Te căutam, te căutam,

Zbor lângă dor adăugând.

Te căutam. Şi-mi petreceam

Eternitatea căutând. “ (Prolog (Nirvana))

Sunt puţini poeţi în lumea noastră literară care să scrie din har şi din trăire autentic lirică a realităţii, puţini poeţi în afara ratingului, reclamei, comerţului şi târgurilor de carte, ca atare, citirea însoţeşte sfiala de a pătrunde sufleteşte mai intim, mai persuasiv, decât simpla lecturare poetică a unui text. Această carte depăşeşte bariera expunerii, este o carte de strigăt tăcut a unei mari dureri.

 

“Mă întreb: Cu-adevărat

m-ai iubit,

de vreme ce-ai plecat într-atât,

c-ai murit?

Mă întreb şi-apoi tac. Am

tăcut.

Lunec în bezna deznădejdii, ca

un orb, ca un

mut.” (5)

Eugen Dorcescu, poetul religios cu un profund spirit ortodox, ne dăruieşte versul său de reflexivitate mistică dar şi uman sentimentală, acum, în momentele cumplitei pierderi a iubirii sale de toată viaţa, a jumătăţii sale sufleteşti, într-o continuitate vie, iubirea desfăşurându-se în planuri metafizice, la fel de legată cu realitatea, – diferenţierea se face doar în dimensiuni fizice, gestice, comportamentale- altfel, iubirea continuă după moarte la fel cu spiritul nemuritor.

“Mă priveşti cum mă culc,

cum nu dorm, cum

rătăcesc prin

oraşul pustiu.

Mă priveşti şi te

uimeşti că

sunt viu.”(17)

Ce este absenţa fiinţei iubite? Este o lipsă temporară a unei întrupări, dureroase dar nu definitive, pentru că iubirea îşi are propria prezenţă impregnată într- un prezent sufletesc continuu.

“Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,

Mai greu de îndurat decât prezenţa.” (Absenţa)

Spunea poetul Edgar Lee Masters din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte:

“Nu plânge, Maurice, eu nu sunt aici sub acest pin.

Balsamul din aerul primăverii susură prin iarba dulce,

Stelele scânteiază, privighetoarea cheamă,

Doar tu jeleşti, în timp ce sufletul meu se bucură extatic

În Nirvana binecuvântată a luminii eterne!”

Ca „răspuns lângă răspuns”, cartea dedicată distinsei soţii a profesorului Eugen Dorcescu, Olimpia Berca, Nirvana, aduce năzuinţa perenităţii, năzuinţa trecerii în dimensiuni propice artei sufleteşti a speciei noastre şi, ca vârf al acestui urcuş dificil, stă iubirea atinsă de divin…stadiu pe care poetul îl reflectă cu prisosinţă în versuri.

Nirvana, un volum citit de Crăciun 2014, trecând de la deznădejde la împăcare. Cuvintele mele sunt pulberi uşoare, la lectură, simţirea mea, însă, s-a înălţat.

Cristina Ştefan, 27 dec 2014

 

OLIMPIA BERCA- Din literatura timişoreană 

Recent a apărut, la Editura Mirton, cartea ”Din literatura timişoreană”, în Colecţia Epica, autor Olimpia Berca. Cuprinzătoare vieţii şi operei scriitoarei Olimpia Berca acest postum biografic este un omagiu al scriitorului Eugen Dorcescu pentru soţia sa, la marea despărţire de femeia căreia i-a dedicat o viaţă de iubire.

Dincolo de moarte, povestea lor de dragoste, un „love story” contemporan, cunoscut lumii literare, iată, trece în fiinţa unor cărţi memorabile, Nirvana, Editura Mirton, 2014, o pledoarie a iubirii acum frânte de dor şi absenţă şi această a doua carte, dedicată fiinţei dragi. Volumul, o monografie, de fapt, prin cuprinsul său, însumează: „Cronici literare, eseuri”, un capitol „Pro memoria”, din care un interviu excepţional realizat de Aurora Dumitrescu în 2005 cu autoarea şi un capitol cu date biografice şi fotografiile familiei, de-a lungul vremii.

OLIMPIA BERCA a fost un filolog de profesie, eseist, critic şi istoric literar, stilistician, traducător, membră a Uniunii Scriitorilor din România, soţia poetului Eugen Dorcescu, s-a născut la 5 iunie 1933, în Poieni, judeţul Cluj, ca fiică a lui Gheorghe Şerban (funcţionar) şi a Elisabetei Şerban (n. Buciuman). A urmat cursurile Şcolii primare „Spiru Haret” din Timişoara (1940 – 1944 ), ale Liceului „Carmen Sylva” din acelaşi oraş (1944 – 1952) şi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara – secţia română-germană (1958 –1963). Doctor în filologie, cu teza Teoria versului românesc. Privire istorică (1976). Cercetător, cercetător ştiinţific, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări Socio-Umane « Titu Maiorescu » din Timişoara (1963 – 1996).

În cartea care ar fi trebuit să-i fie azi aniversară, se însumează recenzii scrise de autoare pentru scriitori lecturaţi, dintre care, citând incipitul articolelor publicate în acest volum:

– “Mihai Murariu – Mare nostrum, postfaţă de Paul Eugen Banciu, Editura Hestia, Timişoara, 2012.”

– “Andrés Sánchez Robayna (Las Palmas, Insulele Canare, 1952), profesor de literatură spaniolă la Universiatea din La Laguna, Tenerife, traducător şi traductolog, unul dintre cei mai importanţi critici literari ai Spaniei, deopotrivă distins creator de poezie, oferă, acum, cititorului român, prin efortul de transpunere al poetului Eugen Dorcescu, o foarte frumoasă culegere de versuri: Umbra şi aparenţa (La sombra y la apariencia, Tusquets Editores, Barcelona, 2010), volum bilingv, Editura Mirton, Timişoara, 2012 (traducere şi prezentare: Eugen Dorcescu.”

– “Directorul editurii bucureştene Palimpsest, poetul şi criticul de teatruIon Cocora publică, în 2011, un nou şi consistent volum de versuri, Într-o elegie cu obloanele trase, însoţit de un inventar cronologic cu opinii critice şi de un altul, al lucrărilor publicate, iar, pe coperta a IV-a, de un amplu comentariu, semnat de Marin Mincu.”

– “Constantin Stancu a oferit spre lectură cititorilor săi o nouă carte de stihuri – Greutatea gândului nerostit, Editura Realitatea Românească, Vulcan, 2012 – , cuprinzând 45 de poezii, distribuite în trei secţiuni: Intrarea în psalm, Poemul şi Călătoria. Se reţine, de îndată, legătura foarte limpede dintre titlu şi enunţ, ceea ce arată o activă conştiinţă artistică, aplecarea spre asumarea reflexivă, spre analiza actului poetic. “

 

– “Autor al mai multor cărţi de proză – Omul dublu,1979; Povestiri, 1997; Într-o singură dimineaţă, 1999; Soldatule, mergi îndărăt, 2004, Marian Drumur tipăreşte, la sfârşitul anului 2012, un roman cu un titlu incitant prin plurisemantismul său: Dascălii, dascălii, Timişoara, Editura Eubeea.”

– despre Alexandru Ruja: “prezenţă foarte activă în spaţiul publicaţiilor de cultură şi al editurilor, Alexandru Ruja şi-a început cariera în revista “Orizont”, cu articole vizând, mai cu seamă, lucrări beletristice apărute la Timişoara. Curând, el îşi extinde atenţia asupra întregului areal literar contemporan, astfel că debutul său editorial îşi justifică pe deplin titlul: Valori lirice actuale, 1979. Continuă, în aceeaşi manieră, afirmând şi decantând idei precum legătura dintre centru şi periferie, raportul între tradiţie şi modernitate, între ansamblu şi componente: Parte din întreg, I, 1994, II, 1999; Aron Cotruş – Viaţa şi Opera, 1996; Ipostaze critice, 2001; Literatura română. Poezia, I, 2002; Literatura prin vremi, 2004; Printre cărţi, 2006; Printre cărţi – Prin ani, 2009 şi, în fine, voluminosul Dicţionar al scriitorilor din Banat, 2005, al cărui coordonator general a fost.”

– „Maria Pongrácz (Maria Pongrácz Popescu) este o bine-cunoscută prozatoare (autoare a mai multor volume, dintre care o parte traduse în limba română) şi, deopotrivă, un publicist activ şi talentat, interesat de viaţa curentă a urbei sale (Timişoara), dar şi de activitatea unor personalităţi culturale (studii, ediţii).”

– „Eugen Bunaru a debutat, în 1981, cu volumul de poezie Alegerea surâsului , (Ed. Litera).”

Interviul publicat pe care l-am numit excepţional realizat, ne-o apropie pe distinsa doamnă Olimpia Berca, întrebările şi răspunsurile readucând poveşti pline de farmec ale copilăriei scriitoarei dar şi cadre filmice ale secolului trecut din Timişoara. O poveste de viaţă, pe câteva pagini de dialog firesc, nimic fals, nimic contrafăcut în binecunoscutul stil al Olimpiei Berca, discret, modest, dar de înaltă clasă spirituală şi nobleţe sufletească.

O biografie romanţată acest interviu, de lecturat şi ca istorie trăită dar şi ca model de viaţă frumoasă…despre liceu, nostalgia devine admiraţie (Liceului „Carmen Sylva” din Timişoara (1944 – 1952):

“În şcoală erau uniforme?

– Da, erau uniforme în şcoală, şi număr. Mai am, 553 a fost numărul meu. Aveam număr, nu erau agreate fetele care, mă rog, prea plimbăreţe sau…Pe umăr îl purtam, şi pe palton, pînă în 52.

Uniforma cum era?

– Stai că ţi-o arăt. Poza de bacalaureat am făcut-o aicea pe… era o doamnă, un fotograf, pe Victor Babeş, acolo ne-am dus toate. Cu tabloul a fost o întreagă poveste, pentru că, nu ştiu de ce, atunci, în anul ăla, li s-a părut că-i un obicei burghez şi ne-au interzis să facem tablou. Pe urmă s-a revenit asupra ideii şi totuşi ne-au dat voie să facem tablou, dar n-a mai fost voie să-l expunem. Că se expuneau pînă atunci tablourile în vitrină. Trebuia ţinut aşa, în liceu. Liceul era foarte curat, mare, frumos. Foarte frumos liceul, într-adevăr. Poate un pic cam rece.”

Când citeşti o carte omagiu, intri în proximitatea unei vieţi iar viaţa doamnei Olimpia Berca a fost una împlinită, atât professional cât şi ca familie, prieteni, cu iubire şi preţuire. Cartea este un expozeu de trăinicie a vieţii, o cunună de lauri pentru un om desăvârşit în profesie şi carieră, un drum existenţial fericit. Cei care am cunoscut-o îi preţuim trecerea prin vieţile noastre, cu însemne clare de memorie respectată. Profesorul şiscriitorul Eugen Dorcescu, face acest dar literaturii timişorene şi române, un gest deloc postum, păstrându-i vie dragostea, munca şi realizările în cartea “OLIMPIA BERCA- Din literatura timişoreană”

Nu aş putea încheia micul meu discurs, azi, 5 iunie 2015, la aniversarea doamnei Berca, decât cu versurile sensibile ale lui Eugen Dorcescu care deschid periplul prin viaţa frumoasă a femeii unice şi iubite, soţia sa, şi dincolo de moarte.

 

“dorul

e strigătul meu peste abis,

hohotit şi confuz…

Doru-i distanţa

de neconceput,

de nestrăbătut

dintre mine şi tine.

Dorul (În loc de Prefaţă) Olimpiei – Octavia”

 

Cristina Ştefan, 5 iunie 2015, la o aniversare

 

—————————————————————-

Cristina Ştefan, dec 2015